Când sunt publicate informații controversate, ba care chiar se bat cap în cap, fiind logic și limpede că nu pot fi toate adevărate, e evident că ne aflăm în fața unui fenomen de difuzare de știri false (fake news) sau de dezinformare. (Făcute, adeseori, cu intenție, cu premeditare și cu scop precis.) Aceste două fenomene, asemănătoare și înrudite, nu pot fi negate de nimeni și sunt acceptate, implicit, câtăvreme și receptorii/adepții lor sunt împărțiți în două și extrem de polarizați: fiecare dintre părți, crezând orbește în adevărul său, va indica partea cealaltă ca fiind mințită sau pradă dezinformării.

Jurnaliștii și jurnalismul profesional și de calitate erau, cândva, instituția/ instanța care indica cine are dreptate, în principiu, ce este adevărat, fals sau relevant în spațiul public, cu toată relativitatea omenească din lume și cu toate precauțiile și excepțiile de rigoare. Condiția era ca jurnalistul/jurnalismul să fie credibil, să fie acceptat ca atare, să beneficieze de credit din partea cititorului/consumatorului, să-și exercite funcția socială căreia îi era destinat.

Lucrurile s-au complicat și tulburat enorm odată cu explodarea pieței digitale a informațiilor (un fel de bâlci virtual), unde joacă în plus, cu roluri confuze, incerte și neclarificate, pe lângă jurnaliștii, o serie întreagă de alți „jucători” cu statut imprecis (blogeri, vlogeri, youtuberi, influenceri etc.), la care se adaugă, practic, toți membrii rețelelor sociale, la rândul lor consumatori și producători de informație, toți laolaltă, nediferențiat, creând un amestec inflaționist, foarte eterogen, adevărat haos sau babel informațional. Cei mai mulți dintre aceștia (exceptându-i pe jurnaliști) nu au nicio treabă cu informarea publică, nu au nicio responsabilitate în privința difuzării informațiilor în spațiul public și, de obicei, nicio abilitate în identificarea, selectarea și verificarea informațiilor pe care le aruncă în spațiul virtual. Mai mult de atât, nu doar funcțiile acestora sunt confundate și schimbate, ci și interesele, foarte diverse, ce stau în spatele lor, ceea ce complică și mai mult peisajul mediatic și spațiul comunicațional.
Nu-i un secret că aceste fenomene au adus mari prejudicii jurnalismului, absorbit fără de voie în masa indistinctă de „comunicatori” amatori sau dezinformatori, dar și oamenilor, prin proastă informare, falsă informare și dezinfomare. Rețelele sociale (sursa multor informații) sunt foarte „aproape” de ei (la un click distanță), sunt un loc prin care trec „frecvent” (de multe ori pe zi), e complet gratuit și ademenitor și le spun oamenilor nu ceea ce este, ci ceea ce le place lor să fie.

Cum se poate ieși din acest „marasm”?

Într-un grup Facebook de educație media, voi fi tentat/obligat să spun că cea mai bună și mai sigură soluție este educația media, cu toate formele ei: jurnalistică, digitală, virtuală, computațională, la care adăugăm componente de educație civică, democratică, politică, economică etc. Și așa este, nimeni nu poate contesta rolul educației în acest scop, doar că această cale este cea mai lungă și anevoioasă, cea mai grea și cu rezultate temporizate, pe termen mediu și lung. Sigur că există o formă de educație media care se face de către jurnaliști, activiști media sau prin ONG și mai puțin la nivel formal, instituțional. Aceasta ar însemna că ar trebui să se facă și la nivel național, instituțional, cu implicarea explicită a deciziei politice.

În legătura cu asta și la același nivel de importanță, ar fi reabilitarea și recredibilizarea jurnalismului pentru a (re)deveni „instituția” responsabilă în selectarea relevantă a informației, garantarea ei și în deservirea devotată a interesului public, ca funcție supremă în statul democratic. Dar asta este o „lucrare în comun”, atât a jurnaliștilor (care trebuie să schimbe ceva), cât și a publicului (care trebuie să sprijine jurnalismul independent și de calitate). Asupra acestui aspect am insistat și cu alt prilej și voi reveni mereu.

Sub presiunea momentului, a inflației de știri false, ca soluție de urgență, a apărut ceea ce se cheamă fact-checking-ul sau verificarea informației după publicare (post-publicare). Trebuie precizate din capul locului și utilitatea și limitele și neajunsurile acestui procedeu. Întâi de toate că este o cale prin care este sancționat jurnalismul defectuos, superficial, neprofesionist sau partizan, instituția de fact-checking indicând falsitatea unor informații și devierile unor jurnaliști. Neajunsul mic este că foarte puține informații pot fi verificate în acest fel (nici măcar 5%), adică un randament foarte scăzut cantitativ și o eficiență redusă, în general. Neajunsul mare este că fact-checking-ul nu se atinge (nici nu-și propune) de informația navigantă/întîmplătoare, ajunsă în spațiul public pe alte căi, de la ceilalți, „jucători amatori” sau „dezinformatori profesioniști”. E și drept, pentru că sunt denigrați jurnaliștii neprofesioniști, și nedrept, pentru că sunt discreditați tot jurnaliștii, băgați în aceeași oală cu toți „dezinformatorii”.
Din această situația parcă beneficiul este mai mare, pentru că fact-checking-ul dă un avertisment jurnaliștilor slabi sau convertiți, reface informația adevărată, arată niște căi de verificare a informației și educă/ajută publicul să deslușească singur știrile adevărate de cele false. Acesta ar cel mai util și spectaculos rezultat, nu de a indica doar dacă o informație este neadevărată, ci de a-l ajuta pe om să înțeleagă singur dacă, cum și de ce o știre este falsă. Luciditatea, discernământul, independența în gândire, spiritul critic sunt lucruri parcă prea mari pentru a le invoca în acest cadru aparent retrâns, dar sunt elemente de educație media antrenabile și operabile chiar și în aceste condiții. Voi reveni.
Indic câteva surse de fact-checking și de combatere a dezinformării, cu îndemnul de a le folosi cu nădejde și cu promisiunea de a reveni cu exemple concrete și explicații.

Recomand deci: https://www.factual.ro/, https://newsletter.misreport.ro/, https://www.antifake.ro/