vineri, 7 februarie 2020

Publicat la 2/07/2020 02:37:00 p.m. de

Metamorfoze sub presiune | OPINIE

Eu sunt, în continuare, uimit de iuțeala, substanța și profunzimea transformărilor prin care trecem și suntem la doar o săptămână-două de trăit paradigma „statului în casă”. Sunt atât de rapide că nici nu le putem bine procesa și digera. 

Căci, fără prea multe preparative, socoteli sau bombăneli, am început brusc prin a face lucrurile altcumva, am continuat pieziș prin a gândi altfel și am ajuns otova a visa amintrelea. Eu, de pildă, în fiecare noapte am câte un mic coșmar, nu foarte profund, nu din cale-afară de elaborat, nu extrem de sâcăietor, îmi macină câteva ore de somn, dar mă descurc, îl gestionez, deocamdată.

În altă ordine de idei, am privilegiul sau ghinionul de a-mi putea desfășura activitatea de bază (didactică) de acasă și a nu trebui să ies deloc din casă, potrivit recomandărilor și legii marțiale în vigoare. Și vreau să spun că până acum mi-am luat foarte în serios această sarcină, atât din datorie față de mine însumi, din respect față de ceilalți, cât și din obligație față de ceea ce se numește stat, de rolul și modul lui de funcționare. Sigur că e o convenție socială neobișnuită și asta, mai ușor sau mai greu de acceptat (de unii și de alții), mai ușor sau mai greu de suportat (de unii și de alții) și mai ușor sau mai greu de înțeles (de unii și de alții). Bineînțeles că rezistența omului la habitudini neconvenabile, la sacrificii greu de înțeles și la privațiuni sociale e pusă la grea încercare și să nu ne mirăm că unii cedează mai repede decât era de așteptat.
O parte vor fi considerând aproape instantaneu că aceste măsuri sunt neavenite și nenecesare, că dimensiunea pandemiei (produsă de coronavirus) e exagerată, supradimensionată, inventată și că totul are un alt substrat (geopolitic, financiar, strategic etc.). E calea cea mai lesnicioasă de a scăpa „din încercuire”, de a te dispensa, a găsi vinovați ascunși și a te crede „înafara lumii”, „out of the world”, „hors du monde”, fără răspundere și fără prihană. Această categorie va considera că toate măsurile luate sunt proaste, va refuza orice raționalitate (științifică, medicală, psihologică etc.) și va ataca sus, până la Dumnezeire. Am văzut pe unii care critică autoritățile naționale, pe cele europene, mondiale, universale etc. și au început să dea sfaturi Papei de la Roma. Zău așa! Papa are nevoie de înțelepciune și o caută cu împrumut. Și eu care credeam că trebuie să începi prin a da sfaturi „păduchelui” (dinăuntru sau dinafara), pisicii și câinelui de lângă, oamenilor însoțitori, vecinilor cu care te afli împreună în izolare, compatrioților șamd. Metehnele omenești, de multe ori reprimate și dosite, nu așteaptă decât prima ocazie ca să răbufnească.

Dacă nu suntem toți „fataliști” sau marginaliști, de bunăseamă, o parte vom fi fiind „oportuniști”, o categorie „de criză” pentru care lipsa de empatie și responsabilitate, ticăloșia și învârteală sunt „valori antreprenoriale” supreme pentru aceste timpuri. Spre deosebire de cei de dinainte, care sunt pasivi agresivi, aceștia sunt activi agresivi și au tendința de a umple spațiul public. Ei se hrănesc din conflicte, îndrăgesc și cultivă situațiile tulburi, încearcă să fie mereu pe creasta valului, au atitudine neclintit marțială și pronunță tot timpul sentințe negative, definitive și irevocabile (urmăriți-l de pildă pe Băsescu). Într-o postare pe Facebook am numit generic această atitudine „politica pe geam”, a celor care nu se bagă, dar știu ce e de făcut, critică, dar nu asumă nimic, privesc, dar nu pun mâna, sfătuiesc din răsputeri, dar nu ajută cu nimic. Și încearcă să profite. Dar nu e vorba numai de politică aici (ea e ca întotdeauna o caricatură a realității), ci de o suită de „oameni și omuleți”, de „lucruri și lucrușoare” care vădesc frustrările și neajunsurile noastre, lipsa de apetență a majorității pentru jertfă și suferință, încapacitatea de a proiecta o perspectivă pe termen scurt sau mediu, superficialitatea în înțelegerea unei situații excepționale și raportarea individualistă, egoistă la prezent. Prototipul e destul de bine reprezentat și, pe măsură ce perspectiva morții se va estompa, va deveni tot mai numeros. Dacă nu le-aș fi zis „oportuniști”, le-aș putea spune (maximal) „jefuitori de cadavre” sau (minimal) „geamgii de criză”.

N-am nicio îndoială că această criză (ca orice încercare extremă) va scoate din noi și ce-i mai bun și ce-i mai rău. În copilărie auzisem o vorbă dură de la cei mari, pe care bineînțeles că nu am înțeles-o decât mai târziu, care zicea: „câinele se cunoaște la drum lung și țiganu’ la p… măsii”. Cam așa va fi. Vor mai fi fiind și alte valori în societate și vor apărea și acestea, nu cu aceeași acuitate, nu cu aceeași vizibilitate, nu cu aceeași pondere, că media e obișnuită să se ocupe mai ales de aspecte negative. Solidaritate, empatie, milă… Mi-e greu să descriu acum portretul „eroului pandemiei”, poate că va fi și acesta un personaj colectiv, dar parcă aș înclina să cred că se va alege din rândul medicilor, a acelor doctori care n-au cuvântat strâmb jurământul lui Hipocrate, pentru care viața oamenilor mai înseamnă ceva, a acelora care, fie și pentru numai o secundă, viața celorlalți e mai importantă decât a lor înșiși.

Ce mult mi-ar plăcea să aud, să văd, să scriu numai despre profiluri pozitive de criză.

Viorel NISTOR
    Trimite prin e-mail