vineri, 7 februarie 2020

Publicat la 14:37:00 de

Naționalismul: suliță, platoșă sau himeră | OPINIE

Așa se întâmplă în lipsa educației politice elementare! Așa se întâmplă când unica lecție/ocazie/învățătură politică este propaganda! Așa se întâmplă când politica este prilejul de a da altuia ceva (puterea) și nu a lua ceva pentru tine (ce ți se cuvine)!

Am privilegiul (rar) și responsabilitatea (imensă) de a susține un curs de inițiere și instruire în politică (pentru uzul viitorilor jurnaliști) și folosesc fiecare ocazie și nu-mi ajung niciodată timpul și cuvintele pentru a accentua, a descrie și a ilustra importanța (esențialitatea, necesitatea, inevitabilitatea) politicii în societate (indiferent că e de tip închis sau deschis). Cu toată dedicația și energia de care sunt capabil, cu toată „înțelepciune de viață” dobândită (ca trăitor, aproape în părți egale, sub comunism și în democrație), cu toată „bruma de învățătură” luată din cărți, cu toată „experiența jurnalistică” căpătată (vreo cincisprezece ani direct printre „jivinele politicii” noastre) și cu toată „experiența didactică” însușită (cam tot pe atât ca timp), simt, câteodată, că mă aflu în fața unui zid.
Adaug, cu titlu personal, că primul meu autentic „profesor de politică” a fost tata (Dumnezeu să-l ierte), de pe vremea copilăriei mele, adică a „Europei libere” și a „Vocii Americii, pe care le ascultam împreună în casă, iar el îmi explica povestea „fraților Kennedy”, de care era pur și simplu fascinat. Ca și multe alte povești ale „lumii libere”, spuse de Ioana Măgură, Neculai Constantin Munteanu, Nestor Rateș și alții. Tata a fost genul de (fiu de) țăran semiînstărit (fiu de morar, adică chiabur pentru comuniști), care a trăit pe viu trauma colectivizării și care nicio clipă din viața lui nu s-a putut împăca cu ceea ce a fost și a reprezentat comunismul. Pentru el, politica a fost o „hrană culturală”, plăcerea (secretă, subversivă) dinafara muncii zilnice și refugiul (abstract) în fața vicisitudinilor vieții. A prins căderea comunismului în 1989, dar vârsta nu i-a îngăduit să se bucure cum ar fi vrut de ceea ce și-a dorit toată viața. Deși se revendica pe o filieră politică liberală, a fost un admirator pe față al lui Corneliu Coposu, căruia, în toate discuțiile particulare, îi spunea foarte serios „Căposu”, de părea că așa îl chema cu adevărat.
Dintr-un motiv sau altul, pentru mine, politica este o necesitate și o obligație, pentru cei mai mulți (din păcate) este o nenorocire, un blestem, un loc rău famat, de care trebuie să te ferești sau să te ascunzi. Ca și cum ai fugi de tine însuți. Chiar dacă mă/ne contrariază asta, nu-i de foarte mare mirare, după patruzeci și cinci de ani de comunism și treizeci de ani de așa slabă „ucenicie democratică”, în care politica (pe stil vechi) a fost nu prilejul emancipării și dezvoltării țării, ci o „metresă”, „femeia de serviciu” a istoriei, o dictatorilor și a ideologiilor extreme, dar și instrumentul de ostracizare, de tortură sau de eliminare/exterminare a celor neconformi sau potrivnici. Iar pe stil nou, a fost nu calea de înțelegere și dobândire a libertății asumate, ci ocazia de păstrare și dobândire de (noi) privilegii ale unora, de înavuțire nemeritată și de prăduire a avuției naționale în folos propriu.
Politica trebuie văzută de la un capăt la altul (nu doar la extreme), așa cum a fost de-a lungul întregii istorii, ca un instrument de organizare și structurare a societății și de care depinde, în fiecare clipă, viața fiecăruia dintre noi. Căci ei îi sunt subordonate, în mod fundamental și ineluctabil, cele mai elementare gesturi ale existenței noastre: cum te trezești dimineața (în cald sau în frig, mai devreme sau mai târziu, mai sătul sau mai flămând, mai optimist sau mai disperat etc.); unde te duci după aceea (la școală – bună sau proastă; la serviciu – mai bine/prost plătit, la stat sau la privat, cu folos sau degeaba, să exiști sau să subexiști etc.; la firmă – pentru a face afaceri „pe bune” sau cu statul, în câștig sau în pierdere; sau stai acasă, că ești bogat – fiindcă se poate, că lucrezi la domiciliu – fiindcă așa ți-e jobul, că ești la pensie – și ai parte de o bătrânețe agitată/liniștită). De politică sunt legate și reperele fundamentale ale societății: munca, instruirea, străduința, recunoașterea, valoarea, meritul, ierarhiile sociale și profesionale sau cele morale, chiar mai mult decât credem și chiar mai mult decât ar fi normal. Ș.a.m.d.
La răscruce de vremuri, de vânturi și de conștiințe risipite, în politica noastră, în loc de orizonturi, perspective și oportunități, începe să se vadă, printre întâmplări zilnice (mici și mari), tot mai clar în spațiul public, un strat gros și cleios de naționalism, învăluit într-o ceață deasă de populism ordinar. Foarte ușor unii confundă politica cu ideologia, iar ideologiile sunt reduse, tot mai des, la una singură, adică la naționalism, un fel de patriotism dintr-o singură sursă și cu o unică dimensiune. La ce folosește? Ne izolăm, ridicăm ziduri înalte, stăm deoparte sau, dimpotrivă, ne apărăm/promovăm deschis și inteligent valorile (limba, tradiția, cultura, bogăția, avuția etc.) la întâlnire/îmbinare/concurență cu alții? Iar dacă tot veni vorba, ce sunt ideologiile și la ce servesc? Cui folosesc? Unde, cum și când se învață și care este modul lor de întrebuințare? Până când n-am răspuns la aceste întrebări, până când statul și educația nu-și asumă aceste sarcini esențiale, vom pluti în derivă, victime șarlatanilor populiști-naționaliști sau speculanților ideologici. Indiferent de proveniență.
Pentru că politicienii mediocri și lipsiți de responsabilitate vor dori să aibă mereu simpli alegători, ușor de îndoctrinat și manipulat, și mai puțin oameni instruiți politic, educați civic și impregnați cu spirit critic, deoarece aceștia sunt greu de prostit.

Viorel NISTOR
    Trimite prin e-mail