Avem în sfârșit cifre aplicate în economie pentru 2018-2019 de la
PwC: România pierde anual circa 30 mld. lei (3% din PIB) din cauza
deficitului forței de muncă, și asta doar în mediul antreprenorial.
Ca un exercițiu simplu de comparație, pierderea este echivalentul
evaziunii fiscale pe TVA din 2017. O altă statistică arată că firmele
pierd 10% din timpul productiv cu ocuparea posturilor vacante, din nou
un cost enorm, mai ales pentru angajatorii industriali.
Există o cerere de peste 500 mii de locuri de muncă pentru personal
calificat de execuție, tehnic și administrativ în construcții,
ospitalitate, comerț, manufactură, IT – care nu poate fi acoperită, deși
avem statistici despre 500 de mii de tineri NEET (nu lucrează, nu se
instruiesc, nu învață) și alți 400 de mii de oameni aflați în evidențele
agențiilor de ocupare a forței de muncă – mulți dintre aceștia mai mult
ca sigur muncind „la negru”. Oricâte tipuri de facilități fiscale s-ar
da, se pare că nu atrag mai mulți muncitori în sectoarele economice care
dacă ar avea resursă umană, ar exploda ca performanță.
Angajatorii își fură unii altora angajații, dându-le salarii mai
mari, ridicând ștacheta așteptărilor (tot mai invers proporționale cu
nivelul de calificare), manevrând într-o direcție încet-încet
nesustenabilă tocmai pentru ei însăși.
Statul este afectat în egală măsură. Principalul motiv pentru care
avansul la proiectele de infrastructură este lent și pentru care multe
investiții sunt amânate rămâne deficitul de forță de muncă: vorbiți cu
orice diriginte de șantier al unei lucrări publice și va confirma acest
lucru, nu găsește muncitori, indiferent de facilitățile salariale
create.
Autoritățile vorbesc despre pensii și salariul minim, în loc să
modifice de urgență legislația muncii, așa cum le cer operatorii
economici – contracte de muncă de 12 ore cu același angajator, schimbări
ale reglementărilor privind repausul după orele suplimentare,
restricții rezonabile privind migrația muncii. Iar legea de aprobare a
OUG 79/2017 încă stă în Parlament, la doi ani de la emiterea ordonanței,
lăsând în continuare economia să planeze în incertitudine.
Au de câștigat companiile de recrutare și plasare de forță de muncă
și târgurile de joburi, profitând de disperarea angajatorilor și de
credibilitatea angajaților. Ultimile două statistici sunt de dată
recentă, și arată că povestea rămâne epică și pentru 2020:
– 25% dintre angajați se reîntorc la locul de muncă de unde au
plecat, iar alți 50% dintre angajați pleacă mai departe, la alt loc,
după mai puțin de 6 luni;
– 65% dintre angajați sunt stresați la locul de muncă, semnal că există o mare posibilitate să își caute un alt job în 2020.
– 65% dintre angajați sunt stresați la locul de muncă, semnal că există o mare posibilitate să își caute un alt job în 2020.
Așadar, un calcul estimativ arată că România pierde peste 50 mld. lei
anual (5% din PIB) din cauza problemelor cauzate de deficitul de
personal calificat și de migrația forței de muncă – fără plan de
politici publice de rezolvare, și sub amenințarea agravării în următorii
5 ani prin ieșirea la pensie a decrețeilor. Merită prin urmare să
privim deficitul de forță de muncă ca „Personalitatea anului 2019” în
economie și să rugăm politicienii să-i adreseze planul de țară cuvenit.
Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj
.jpg)
