Avem o clasă politică de mai mare dragul. Mă refer şi la cei ce-au fost şi la cei ce sunt, pentru că-s toţi o apă şi-un pământ. Printre multele metehne care i-au împovărat pe politicienii de pe la noi, una sare în ochi, de departe. Delăsarea, adică amânarea lucrurilor până în ultimul moment, pasarea problemelor până pe ultima sută de metri. Las’ că vin alţii, aruncăm pisica peste gardul celor care vin şi ne spălăm pe mâni. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, iar pe cine cade măgăreaţa vede ce are de făcut.
 |
| Milu OLTEAN |
Multe dintre lucrurile pe care clasa politică le-a făcut pe la noi s-au întors împotriva oamenilor simpli care, culmea ironiei, i-au delegat pe politicieni să le reprezinte interesele în fruntea ţării. Iar când lucrurile s-au dovedit a fi aşa, mai cu tâlc, au fost pasate spre alte legislaturi şi au înfruntat trecerea anilor fără ca cineva să aibă vreun complex de vinovăţie. Între clasa politică şi popor a existat mereu un decalaj înfiorător de mare, o distanţă asemeni celei dintre zei şi muritori. Iar zeii şi-au făcut jocurile şi legile în favoarea intereselor. Poporul s-a trezit, rând pe rând, fără flotă, cu inechităţi în sistemul public de pensii, cu asigurări idioate de sănătate, cu un sistem juridic corupt, cu lideri de sindicat cumpăraţi de cei puternici, cu scut antirachetă, cu avioane second-hand, datorii la FMI, iar la final, cireaşa pe tort: nota de plată. Pentru că - nu-i aşa ? - în viaţă totul se plăteşte. Numai că, la noi, cine comandă nu plăteşte. Un exemplu al delăsării şi lipsei de fermitate e chestiunea Roşia Montană, fuşărită pe sub mese de mai bine de 15 ani, sau problema câinilor vagabonzi, mai mult luată la mişto de ceva ani încoace. Sunt doar două cazuri în care clasa politică s-a întrecut în pasarea problemelor de la o legislatură la alta. Clasa politică e, parcă, anesteziată când are de rezolvat probleme şi, de fiecare dată, singura reacţie a fost aruncarea acestora peste gard. Nimeni nu şi-a bătut capul cu răspunsuri şi rezolvări, nimeni nu şi-a pus întrebări, nimeni n-a cerut clarificări. Am ajuns să vorbim natural şi să ştim toţi de banii care se învârt în economia subterană, de vameşii cărora le pui cinci euro în paşaport, de autostrăzile licitate la valori inimaginabile, de poliţiştii care stau la ciupeală cu radarul, de buzunarul adânc al halatului medicilor, de baronii locali, de contracte atribuite şmechereşte. Toţi ştim, dar cei care fac legea tac chitic, de 20 de ani încoace. Amână decizii şi lasă totul la voia întâmplării, pe ultima sută de metri. Şansa de a se schimba ceva în ţara asta ţine de o sută de metri şi de voia sorţii ca problemele să ajungă acolo. Sau de presiunea care poate să facă în aşa fel încât lucrurile să ajungă în acea zonă. Pe ultima sută de metri, atunci când se întâmplă lucruri extreme sau când problemele dau pe-afară, clasa politică reacţionează. Şi nu oricum, ci cu viteză. La foc automat eutanasiem maidanezi, iar în cealaltă extremă, tot la foc automat ne declarăm apărătorii Roşiei Montane. De data asta, n-a fost nevoie decât de moartea tragică a unui băieţel de 4 ani şi de câteva zeci de mii de protestatari pe străzi în mai multe oraşe din ţară, pentru a împinge lucrurile în zona celor o sută de metri. E mult, e puţin? Presiunea face clasa politică să reacţioneze, aşa că n-ar strica dacă cei mulţi şi-ar adduce aminte aşa, din când în când, de oamenii pe care i-au delegat pentru a face treaba să meargă.
