Societatea civilă este o forţă însemnată, este “vox populi” care îşi impune respectul şi îşi spune răspicat păsul şi punctul de vedere. Formula societăţii civile este intens uzitată peste tot, dar tare mă tem să nu fie decât o pastilă bună de adormit spiritul civic al cetăţeanului care-şi vede liniştit de treabă.
 |
| Milu OLTEAN |
Societatea civilă dă bine pe hârtie, în fraze spumoase, în discursuri politice, dar are reacţii întârziate şi spre deloc. Cine e societatea civilă, există cu adevărat?
Chestia asta cu societatea civilă mi se pare pe zi ce trece o glumă numai bună de adormit ochiul vigilent al cetăţeanului care-şi vede liniştit de treaba lui, în curtea casei, la serviciu, în pătrăţica de bloc şi care trăieşte cu impresia că, dacă el e corect şi cinstit, ar trebui ca societatea să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Cărăm în spate încă metehne comuniste şi reflexe inverse care ne îndreaptă spre formule de genul “noi toţi”, “împreună”, “toată lumea” şi avem tendinţa să aruncăm vina impersonal pentru tot ceea ce e în jurul nostru şi pentru tot ce ni se întâmplă. Încep să cred tot mai puţin în aşa zisă forţă a unei comunităţi şi o redefinesc mult mai bine după formula “omul sfinţeşte locul”. Mi se pare că aici ar putea fi cheia. N-ai cum să ai o comunitate puternică formată din individualităţi slabe, la fel cum mi se pare hazliu să vorbim de o societate civilă în mijlocul unei mase amorfe care habar nu are unde i se duc banii din impozite şi taxe. Regândit în sensul valorizării individuale, sistemul reacţiilor sociale la comun ar putea fi resetat, pentru că nu ducem lipsă de personalităţi. Numai că, diluate în “societatea civilă”, acestea dispar fără urmă şi nici nu reuşesc să fie văzute şi auzite. M-am gândit de multe ori la faptul că Mediaşul a stat ceva ani fără cinematograf, iar în acea perioadă s-a creat o oarecare presiune pe faptul că oraşul are nevoie cu necesitate de un cinematograf. Nu spun că nu are nevoie, mergeţi în orice zi a săptămânii la cinema şi veţi vedea câtă lume e în sală, iar apoi puneţi în balanţă acurateţea vocii societăţii civile înainte şi după. În acelaşi sens, ne plac spaţiile verzi curate şi întreţinute, ne plac parcurile amenajate şi locurile de joacă îngrijite. Când aceste lucruri devin realitate, mai suntem capabili să ne îngrijim de ele? Vox populi, vox dei. Pentru tot ce nu e în regulă căutăm vinovaţi impersonali, “ăia de sus”, “ăia de la sfat”, “ăia de la apă, canal, curent, gaz, telefoane, impozite, poliţie, prefectură”, dar, aşa cum spuneam, atâta timp cât ne vom raporta la general, scoatem din calcul orice fel de identificare a particularului. Chestiunea e aşa de simplă, nu toţi mâncăm seminţe în parc, nu toţi stăm cu picioarele pe bănci, nu toţi furăm florile, nu toţi spargem felinarele din centru, nu toţi sfidăm bunul simţ, cei care o fac pot fi depistaţi, pot fi văzuţi, pot fi găsiţi şi puşi să tragă ponoasele faptelor. La fel, dacă în faţa casei mele stau mormane de gunoaie, e o chestiune care depinde de mine în mod direct şi de cineva care răspunde de curăţenia pe stradă în baza taxei de ecologizare. Deghizarea în spatele unor interese comune şi ascunderea după răspunderea în grup mi se par doar amânări superficiale. N-ai cum să contezi dacă nu ai reacţie, dacă nu-ţi pasă şi dacă nu te interesează. Societatea civilă e o sumă a personalităţilor şi a reacţiilor personale, atâta timp cât ele există în mod asumat. Mie îmi pasă, ţie îţi pasă, abia atunci putem ajunge să spune că nouă ne pasă.
