După faptă şi răsplată, spune un vechi proverb, care adus mai aproape de zilele noastre se poate transforma uşor în după plată şi coplată. N-am nicio îndoială că această taxă pe naivitatea celor mulţi nu va avea niciun efect nici în bugetele spitalelor, nici în ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor spitaliceşti provocate de pacienţii de profesie. Singurul efect garantat va fi cel resimţit de propriul buzunar, agasat şi de plata unei şpăgi „legale”.
Autor: Milu OLTEAN
Naşterea costă, moartea nu vine nici ea fără bani, un deget îndreptat în legea lui în spital înseamnă alţi bani, analizele costă, pansamente, leucoplast, rivanol, aspirină şi cine ştie ce alte grozăvii costă şi ele. De regulă, plătim asigurări sistemului de stat pentru ca statul să ne aibă în paza sa atunci când avem nevoie de îngrijire medicală. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa şi cu toţii ştim că asigurările de sănătate n-au decât valoarea modică a unei bucăţi terfelite de hârtie, semnată şi ştampilată, care adeveresc faptul că eşti la bun platnic în sistem. Poate doar în cazuri extreme şi super costisitoare. Încolo, orice operaţie se plăteşte la medic, asistenţi, infirmieri, femei de serviciu, brancardieri, anestezişti, iar orice tratament mai sofisticat sau nu, după caz, înseamnă trimiterea cunoscuţilor la farmaciile din vecinătatea spitalelor şi cheltuirea banilor din propriul buzunar. Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de spitale, iar celor ajunşi acolo să le dea bunul Dumnezeu gânduri bune, nervi, buzunare adânci şi grabnică însănătoşire. De 20 de ani auzim veşnica pomenire a reformelor în sistemul sanitar, care indiferent cum şi cât s-au făcut n-au adus decât datorii peste datorii. Sistemul putred de cumetrii, înţelegeri şi deconturi la Casă n-a putut fi dovedit cu una cu două, în ciuda realităţilor şi evidenţelor prezentate nu o dată în sute, mii, de ştiri, reportaje cu o cameră ascunsă, sau anchete. Rezultatul? Zero. De 20 de ani, sistemul se încăpăţânează să fie opac şi să funcţioneze pervers, pe spatele cetăţenilor care-şi plătesc cinstit şi corect cotizaţiile. Banii ajung într-o sacoşă mare, nimeni nu ştie exact câţi, iar mai apoi se pierd în găuri negre imposibil de controlat. Pe spatele unor datorii colosale, în contextul în care multe spitale se zbat cu aparate depăşite de vreme şi cu investiţii corijente la testul timpului, care s-au acumulat de la an la an, întrebarea firească este ce se întâmplă cu banii? Ultimii ani au adus plecări ale cadrelor din sistem, au tăiat spitale de pe listă, au redus drastic cheltuielile, dar nu au rezolvat problema transparenţei banilor din sistem. De unde vin, câţi vin, unde se duc, pe ce se cheltuie. Nu are nicio logică faptul că un om de 50 de ani, care a cotizat 30 de ani fără să aibă nicio zi de concediu medical, să ajungă în spital şi să fie nevoit să dea şpăgi, să-şi cumpere medicamente şi să cerşească atenţie. E inadmisibil. La fel cum e inadmisibil ca într-o ţară cu naşterile în declin să fii nevoit să plăteşti bani grei, chiar dacă eşti asigurat şi tu şi soţia, pentru a reduce din emoţiile naşterii copilului. Statul îţi ia banii şi ar trebui să aibă grijă de tine. Statul îţi ia banii şi nu are grijă de tine. Sunt nişte contradicţii logice în formula gândită de cei care se erijează în slujbaşi ai naţiunii. Sistemul admite corecţii, atunci când eşti dispus să le aplici şi când nu ai interese obscure, care să blocheze transparenţa şi legalitatea. Discuţiile iscate cu 8 lei, 9 lei, 10 lei, coplată pe care s-o suporte externaţii, mi se par sterile şi nu cred că vor aduce vreo schimbare în însănătoşirea unui sistem de doi lei. FMI vine, pleacă, guvernanţii şi ei la fel, miniştrii se perindă şi ei, cine credeţi că va plăti vreodată toate oalele sparte, toate contribuţiile, plăţile şi coplăţile? Bingo, v-aţi prins, nu?
