Viaţa nu te poate condamna. Îţi deschide căi şi aranjează un puzzle pe care uneori nu-l înţelegem, alteori da. La 60 de ani, medieșeanul Mihai Braşoveanu este o prezenţă activă în lumea virtuală, acolo unde a găsit o fereastră spre lume şi şi-a făcut prieteni.
Autor: Milu OLTEAN
Medieşeanul Mihai Braşoveanu are exact vârsta la care poate să spună că nu e nici tânăr, dar sub nicio formă bătrân. Împlineşte 60 de ani peste o lună şi are o voie bună molipsitoare, care aduce zâmbetul pe chip şi e în stare să te facă să te încarci cu energie pozitivă pentru a merge înainte prin „puzzle-ul“ numit viaţă. Pentru că aşa îi place să creadă, că toate întâmplările prin care trecem sunt doar trepte de urcat, sau piese lipsă într-un joc.
Optimist incurabil
Mihai este un pensionar atipic, pe care nu-l auzi să se plângă cu privirea pe cuponul de pensie şi nici nu-l găseşti statornic prizonier al fotoliului, în faţa telenovelelor. Dimpotrivă, este o prezenţă activă pe internet, acolo unde administrează nu mai puţin de cinci conturi de e-mail, două bloguri şi un cont de Facebook. Iar dacă mai adăugăm că este un fotograf pasionat, un ascultător de Beatles şi Korn şi un optimist incurabil, ne apropiem de sufletul unui om pentru care deviza principală a vieţii este: „Dacă vrei să faci ceva, încearcă. Să nu ajungi să-ţi pară rău că n-ai încercat”.
Copil într-un Mediaş cosmopolit
Trecem repede peste formalităţi, iar apelativul „domnule“ se topeşte rapid printre aburii cafelei, pe care-a „dăscălit-o“ la bucătărie stăpâna casei. Bem cafeaua într-o cameră cochetă de bloc, unde pe un birou, lângă o bibliotecă înţesată de seria Dune, tronează la loc de cinste calculatorul conectat la internet. Cădem de acord să vedem pozele din arhiva virtuală, iar până se aşează zaţul, iar Windows-ul îşi face nu ştiu ce update, Mihai îşi aduce aminte de Mediaşul copilăriei sale, un oraş parcă desprins din altă lume, cu populaţie pestriţă, trei ştranduri, trei-patru patinoare, vreo patru cinematografe şi săli de spectacole. E drept, fără calculator, fără internet, fără YouTube şi toate informaţiile lumii la distanţă de un singur clic. „M-am gândit de multe ori la cum era atmosfera în tinereţea mea, cum erau oamenii, ce se întâmpla, ce făceam, asta pentru a compara cu ceea ce se întâmplă azi. Mediaşul era cosmopolit, cu saşi, români, unguri, care se înţelegeau de minune între ei, iar oraşul era viu, atât industrial, cât şi social şi cultural. Când ţi-e interzis ceva te atrage mai mult, cred că acesta era mirajul acelor ani. Citeam mult, ascultam muzică occidentală, mergeam la spectacole, la filme, ne întâlneam între noi şi discutam. Azi sunt multe posibilităţi, sunt multe de făcut, dar cred că alegerile sunt tot mai greu de făcut, iar tinerii probabil că sunt dezorientaţi într-un ocean de informaţie“, este de părere bloggerul pensionar.
Pierdut proiectant, găsit metrolog
Între două guri de cafea, Mihai povesteşte că este absolvent al liceului „St.L. Roth“ şi că, iniţial, se gândea să se îndrepte spre o carieră de avocat. Spune pe şleau că nu din cauza unui pronunţat simţ al dreptăţii, ci aşa, crede că i s-ar fi potrivit. Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg, aşa că, după liceu şi armată, s-a angajat la fabrica Emailul, acolo unde, la un moment dat, i s-a deschis o frumoasă carieră de proiectant. Viaţa are căile ei şi, dacă e să fie cum vrea ea, aşa suceşte lucrurile de le aşează cum trebuie. „În ’75 m-au trimis de la fabrică la şcoala postliceală la Timişoara, pentru a mă specializa ca proiectant. Când am ajuns acolo, hopa!, se schimbaseră lucrurile, iar specializarea de proiectare a fost înlocuită cu cea de metrologie. Mi-a fost greu, pentru că nu prea ştiam cu ce se mănâncă electronica, dar am tras tare şi am absolvit. A fost ceva scandal la fabrică, pentru că eu plecasem proiectant şi m-am întors metrolog, ar fi vrut să trimită pe altcineva, dar până la urmă s-au aşezat treburile“, ne-a mărturisit medieşeanul.
Phoenix la Olimpia, socializare în toată regula
De când se ştie, Mihai Braşoveanu a fost un fidel iubitor al muzicii rock, iar „Metronomul“ lui Cornel Chiriac era audiţie obligatorie, alături de discuri şi benzi de magnetofon. The Beatles, Deep Purple, Uriah Heep şi până la mai noii Guns’n’Roses, Green Day, Linkin’ Park, Korn sau ceva mostre de rock gothic, Mihai ascultă orice cu plăcere. Ne arată cu mândrie pozele pe care le are alături de băieţii de la Cargo, preferaţii lui, dar în acelaşi timp are o urmă de regret că nu are poze de la unul dintre concertele memorabile la care a fost spectator. „Din perioada petrecută la Timişoara sunt multe amintiri frumoase. În Timişoara acelor ani, Phoenix era un simbol, îmi aduc aminte că am fost la sala Olimpia la cel care avea să fie ultimul lor concert în Timişoara, înainte de fuga în Occident. Nu pot să descriu ce atmosferă era acolo, era ceva incredibil. Internetul nu e socializare, dacă ai fi văzut ce a fost la acel concert ţi-ai fi dat seama ce înseamnă socializare“, glumeşte el pe seama amintirilor.
Un accident stupid
A lucrat la Emailul până în 2001, atunci când s-a mutat la Geromed. În 9 septembrie 2004, a trecut printr-o mare încercare. „Eram în tura de noapte, încărcam ceva, iar un stivuitor m-a strivit de peretele atelierului. Am ajuns la Spitalul Mediaş, apoi la Sibiu, unde medicul mi-a spus că dacă aş fi întârziat un sfert de oră, eram «dus». Aşa a fost să fie, am avut ghinion, dar şi noroc, nu sunt supărat pe viaţă. Aşa a fost să fie. Am trecut prin momente grele, vorbesc deschis despre ele. Nu mi-e teamă, nu mi-e frică. Vorbind despre rău ajungi să nu te mai temi. M-am împrietenit cu boala, iau zilnic medicamente, nu pot să fac efort, mi-am schimbat viaţa, dar mi-am păstrat optimismul, nu bag în seamă greutăţile. Peste urmele accidentului s-au pus şi alte boli, aşa că în 2005 m-am pensionat pe caz de boală“, explică Mihai.
Prima promoţie de BuniNeţi
De calculator, medieşeanul nostru a auzit încă din tinereţe, când la Timişoara li s-a predat ceva legat de maşini de calcul, iar de prin 2000 le-a cumpărat unul şi celor doi băieţi. Adrian şi Claudiu au devenit ulterior specialişti şi lucrează în domeniu, Mihai s-a apropiat mai greu de „vrăjitorul“ zilelor noastre. În 2007, a făcut un curs de iniţiere la Biblioteca Municipală, a mai fost şi în anul următor la nişte cursuri, iar în 2011 a făcut parte din prima promoţie de absolvenţi ai cursului BuniNet. „Antonela Barbu s-a ocupat de noi, eram şase persoane, am învăţat să facem adresă de mail, să lucrăm pe texte, să copiem şi să descărcăm poze. Au fost trei săptămâni intense, care mi-au deschis apetitul pentru lumea virtuală. Apoi, fiecare ne-am făcut blog. Eu mi-am ales sportul ca domeniu. Pentru mine, internetul, blogging-ul a fost o cale de comunicare, având în vedere problemele de sănătate, o poartă deschisă spre lume. Eu aşa am perceput acest fapt. Şi cum ziceam, viaţa are căile ei, puzzle-ul se aranjează cum trebuie”, este de părere bloggerul Mihai „BuniNet“.
Activ în viaţa virtuală
Blogging-ul a venit ca o activitate naturală, de a comunica şi de a se integra într-o comunitate, de a nu se da bătut în lupta cu bolile şi de a cunoaşte oameni noi. De la bun început, a învăţat de la cei mai buni şi s-a abonat la cele mai bine cotate bloguri din ţară, de unde a încercat să fure meserie. Apoi a ajuns chiar să-i cunoască personal pe bloggerii din Mediaş şi din ţară, la diferite întâlniri din oraş, iar blogul său personal şi cel de sport au fost remarcate şi premiate la Mediaş Blog Awards, în 2011 şi 2012. „E important să ai personalitate şi identitate, chiar şi în mediul virtual, nu să te transformi într-un anonim, într-unul dintre cei mulţi. Prin această pasiune uit de cele rele, iar faptul că am cunoscut oameni extraordinari din Mediaş care alcătuiesc această comunitate, Feri, Cosmin, Istvan, Mircea şi alţii este nemaipomenit. Pentru mine, viaţa virtuală e o evadare, îmi ocup timpul în mod plăcut. E interesantă viaţa virtuală, viaţa online, dar nu trebuie deloc să scapi din atenţie faptul că trebuie să ai şi o viaţă împlinită în offline. Eu o am!“, exclamă Mihai Braşoveanu. Windows-ul şi-a făcut update-ul, calculatorul toarce ca o pisică şi Mihai se aşează tacticos în scaun, pentru a-mi arăta pozele din arhivele sale. Oameni, flori, lucruri, familia, zâmbete. S-a terminat şi cafeaua.
