Hristos nu trage de nimeni să-l care în Împărăţia Sa cea Cerească. Atent şi grijuliu cu drepturile omului modern, Dumnezeu, Cel acuzat de încălcarea drepturilor omului universal şi din toate timpurile de toţi nătângii erijaţi în instanţe socio-etice, evită să fie presant în ce priveşte acceptarea Sa drept Domn şi Dumnezeu. Nu ameninţă, nu manifestă în stradă, nu emite sloganuri evanghelice.
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
El Este Dumnezeu şi această realitate ar trebui să fie de ajuns sufletelor noastre ca să-şi afle liniştea în El. Şi Postul Mare despre aceste lucruri ne vorbeşte, la aceste alegeri de rută duhovnicească ne provoacă.
Libertate de la Hristos
Duminica aceasta, numită a Crucii, poartă cu sine această dimensiune. Evanghelia zilei (Marcu VIII, 34-38 şi IX, 1) evocă tocmai propunerea de libertate pe care Hristos o face firii umane. O libertate asumată prin Cruce, lentila prin care trebuie să privim libertăţile noastre, ale omeniei din noi. Nu există forţări. „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Mc.VIII, 34) devine astfel cheia provocărilor în numele Evangheliei Împărăţiei, a provocărilor schimbărilor celor în Hristos Dumnezeu. Lăsând la alegere şi acceptare proprie provocările vieţii, Hristos ne spune de fapt că pentru a putea trece cumpenele vieţii ne este Cel mai de preţ aliat, cea mai aleasă călăuză, cea mai deplină călăuzire.
Dragostea, un dar
Ce însemnă atunci a voi, accepta şi purta Crucea, pentru fiecare dintre noi în parte? De ce nu este suficient să avem o cruce? De ce mai şi trebuie să o purtăm? Simplu. Pentru că exerciţiul pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemână pentru a merge în Împărăţia Lui obligă la o acceptare dinamică a vieţii, la o asumare a ei cu toate ale sale, la o asumare responsabilă a proiectului de viaţă veşnică propus de Hristos. Duminica trecută ne-am lămurit că Domnului Hristos nu-i este suficient să fie acceptat de către nişte „guri căscate“, entuziaştii de conjunctură dinaintea minunilor, criticii oportunişti ai momentului ori cărturarii critici ai literei golite de duh. Mântuitorul aşteaptă gesturile fraternale, de împreună lucrători cu El ai mântuirii noastre, de oameni cărora le pasă de mâna întinsă de Dumnezeu. Nepăsătorilor la Darul Său, Mântuitorul nu le forţează dragostea făptuitoare de mântuire. De ce-ar face-o? întreabă omul modern. Pentru că el trăieşte hrănindu-şi cu indiferenţă toată viaţa sa cotidiană, crede că şi Hristos asemenea lui este. Or, şi Evanghelia de astăzi ne întăreşte în aceasta. Hristos nu Se oferă ca fiind inevitabilul vieţii, ci ca Dar, ca Cel care te cheamă pentru a-L urma conştient, realist şi pertinent.
Împletitură între lut şi ceresc
Ce facem aşadar cu purtarea crucii? De câte ori nu am auzit despre câte unul că „are cruce grea“ sau „poartă crucea celorlalţi“? Ce n-am înţeles de cele mai multe ori este faptul că aşa cum crucea uneşte un braţ vertical cu altul orizontal, tot astfel şi viaţa omului este un nod ceresc între pământescul din el şi cerescul către care tinde. De unde şi adevărul că omul este împletitură între lut şi ceresc. Doar atât că echilibrul crucii nu este dat de omenesc, ci de Hristos, Cel care a modificat fundamental conţinutul crucii din unealtă de ucidere în cheie a Învierii. Cred că aici se şi sminteşte sectarul ori ateul în ce priveşte crucea. Nu o vede vie, plină de razele Învierii care izvorăsc din ea, ci ca pe un obiect de tortură, ruginit în atlasul de istorie al lumii. Ortodoxia vede Crucea Domnului Hristos cuprinsă de zorii cei dintâi ai Zilei de Înviere. De aceea au pus Părinţii Bisericii la jumătatea postirii şi rodirii Postului crucea, întru pomenire. Drept minunată armă de sprijinire a efortului, drept pregustare a premiului celui mare: Învierea.
Acceptarea jertfei
Cine nu trăieşte Ortodoxia se sminteşte întru Cruce. Ea pare nebunie, obiect de tortură şi rânjet drăcesc şi hohot de iad o însoţeşte. Pentru cine gustă din ajutorul ei şi bogăţia ei duhovnicească, dulceaţa sa e de neînlocuit. De multe ori constatăm cum lumea s-a făcut urâtoare a crucii. Pentru că ea se opune modelului managerial al vremii pe care o trăim: starea de lehamite, de suficienţă. În Crucea lui Hristos nu este aşa. El propune lumii căzute efortul răstignirii de dragul Învierii. El opune crucea oricărui însemn demagogic şi intelectualist, oricărui demers automulţumit. Pentru că ce ştie Hristos - şi ne-o spune de fiece dată -, ţine fundamental de Cruce. El ştie că la El, Dumnezeul cel viu, nu putem intra decât în stare de jertfă.
