joi, 3 noiembrie 2016

EDITORIAL | Viaţa după „Colectiv”


A trecut un an... mai ţineţi minte durerea, frustrarea? Vă mai aduceţi aminte de focul nimicitor din care s-a născut o revoltă împotriva mecanismelor perverse ale statului? Răni tatuate pe piele, cicatrici în suflete, un urlet împotriva a tot ce nu suntem şi poate am fi putut fi... Suntem altfel la un an de la tragedia „Colectiv”, avem măcar îndrăzneala de a visa la normalitate?

Milu OLTEAN
Sunt o mie şi una de întrebări care vor rămâne fără răspuns: de ce, cum s-a putut, cine, de ce el, de ce ea? Durerea e a celor mulţi. Puterea e tot a lor, iar asta s-a simţit nedisimulat în primele ore de la tragedie, când oamenii au reacţionat şi au reuşit să mişte politicieni care se visau intangibili şi instituţii încremenite în huzur. Însă acelaşi stat s-a repliat rapid şi a început să demonteze cumulul de energii, astfel încât fasciculul de lumină s-a transformat curând în mii de lumânări mici, arzând stinghere, departe unele de altele. Că asta ştie să facă statul cel mai bine, să dezbine atunci când îşi simte ameninţată poziţia. La nivelul conştiinţei comune ştim cu toţii că avem probleme, mai mici, mai mari, dar extrem de serioase în chestiunile esenţiale, cum ar fi învăţământul, sănătatea, relaţia dintre stat şi cetăţean, dezinteresul manifestat în general de stat şi instituţiile lui atunci când vine vorba de a se pune în slujba celor mulţi. Suntem oarecum conştienţi de toată colcăiala, de fetişul dezvoltat de politicieni pentru „caşcaval” şi linguşeală, de faptul că sănătatea funcţionează în principal pe „cotizaţiile” la buzunarul halatului alb, de faptul că în foarte multe cazuri statul este inamicul cetăţeanului şi nu aliatul său. Din când în când ne agăţăm de câte ceva, de o furie colectivă, de o tragedie, de un eveniment şi răbufnim, visând la schimbare şi intrare în normalitate. Ne imaginăm momente „zero”, de la care să dăm restart la clasa politică, să reformăm statul, să ne preocupăm de sănătate, educaţie, cultură, dar de fiecare dată energia care ne animă înspre schimbare se risipeşte, astfel încât pare că ne învârtim în cerc. Cum arătăm la un an după „Colectiv”? Tot neputincioşi şi în acelaşi jug al promisiunilor la care ne înhamă toţi sfertodocţii care îşi dau aere de mari oameni ai neamului. Nu ştiu cum se face, dar statul a înăsprit pe hârtie controalele peste tot şi prin instituţiile sale a închis săli de spectacole, a blocat uşi, a tras obloane, a tăiat şi-a spânzurat. Însă n-a pus nimic în loc. Legea e făcută să înfrângă rezistenţa şi bunele intenţii, iar când se cere a fi pusă în aplicare nu e loc de tocmeală. Cum mai suntem după „Colectiv”? Cu aceleaşi spitale, poate cu mai puţini medici, cu acelaşi sistem infect de carduri care se blochează fără noimă... Ştim cum e. Cum ar fi dacă şi noi, cetăţenii, ne-am bloca aşa câteva zile la rând şi n-am mai plăti nimic, nici facturi, nici impozite, nici taxe? Suntem altfel, dar încă la fel, aceleaşi feţe prăfuite cocoţate în fruntea ţării, aceleaşi practici mişeleşti de sfinţire a pomenilor electorale, aceleaşi discursuri agramate, aceleaşi minţi înţepenite şi puse doar pe căpătuială, aceleaşi veşnice partide, alţi lupi tineri, alte lipitori flămânde şi alţi lipitori de afişe care aşteaptă rândul la funcţii.  Cum mai suntem după „Colectiv”? Oarecum conştienţi de toată colcăiala, poate aşa cum n-am mai fost de mulţi ani încoace. Iar această stare poate naşte energii. Durerea e a celor mulţi. Puterea e tot a lor!