joi, 28 aprilie 2016

EDITORIAL | Lemnul din spaţiile mici

Este un timp în toate şi pentru toate. E un timp în care pleci de lângă părinţi, pentru a te întoarce de fiecare dată, cu drag. E o vreme când devii părinte, e o vreme în care câştigi şi alta în care pierzi. Aşa e viaţa. Cu bune şi cu rele. Există deopotrivă  un timp al suferinţei, dar şi un timp al bucuriei. Sărbătoarea Paştilor vine cu încredere, speranţă şi o infuzie de optimism.

Milu OLTEAN
S-au creat o serie de polemici şi discuţii în jurul piesei „Despre smerenie” a trupei Taxi, care, alături de vreo 30 şi ceva de prieteni, şi-a permis să „creadă” că „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”. Ce mai vuiet, ce mai freamăt, de parcă  bieţii artişti şi-au propus cu intenţie să dea cu barosul la temelia credinţei neamului românesc. În fond, fiecare e liber să creadă ce şi cum vrea. Dincolo de toate, n-a fost decât exprimarea artistică a unui crez şi sunt de părere că, oricum, s-a dat mult prea mare amploare unui cântec simplu, despre lucruri simple. Ca şi cum ar fi trebuit să facem analiza pe text a vocilor care , la momentul respectiv, au spus că în clubul Colectiv publicul de la concert participa la ritualuri satanice acompaniate de muzică rock. Iar Dumnezeu n-a dormit, ci le-a trimis foc. Vai, vai... unde nu-i cap, nici Dumnezeu nu cere. Mie, sintagma „lemnul şi spaţiile mici” mi-a adus aminte de altceva. Acum câţiva ani, am avut bucuria şi onoarea să cunosc un om extraordinar, care dincolo de toate realizările de excepţie din viaţa sa, ce i-au adus numele de „părintele emailului românesc”, a fost „cadorisit” de comunişti cu vreo câţiva ani de temniţă politică. Iar distinsul domn, mutat de-o vreme în veşnicia lui Dumnezeu, mi-a vorbit de credinţa din spaţiul mic al celulei, de speranţă într-un ocean de durere şi depresie, de încredere şi bucurii mici, dăruite parcă de nicăieri. Am văzut în mâinile octogenarului o cruce minusculă din os, despre care spunea că a confecţionat-o acolo, în celulă. Am văzut şi două aşchii legate una de alta, care formau o cruce. Crucea suferinţei, crucea lui Hristos, pe care mulţi dintre deţinuţi o purtau. Dincolo de umilinţe, frig şi suferinţe, legătura trainică dintre om şi Dumnezeu s-a păstrat intactă, acolo în micile celule, iar acele două mici aşchii au fost martor al acestei legături de nezdruncinat. Lemn, spaţii mici, credinţă şi speranţă... Trăim vremuri tulburi, în care parcă a devenit prioritară lupta cu tine însuţi şi cu cei din jur. Dar nu o luptă care să motiveze, nu o luptă constructivă, ci una care provoacă necontenit suferinţă, neîncredere şi suspiciuni. În tumultul zilelor primează poziţia socială şi averea, banii şi relaţiile, maşinile şi interesele de afaceri. Se vrea totul repede şi foarte repede, se ard distanţe, etape, relaţii, construcţii, idei, timpul parcă nu mai are răbdare. Devenim parcă tot mai singuri, o singurătate sinistră, în mijlocul oamenilor. O singurătate alimentată de realităţi virtuale, de convingeri ale altora, care de fapt sunt ale altora şi pe care le dăm mai departe, iar şi iar pe siteuri de socializare. Este un timp în toate, e timp şi de lupte, dar e timp şi de bucurii simple, un timp al regăsirii „lemnului şi spaţiilor mici”. Sărbătoarea Paştilor e un astfel de timp. Un timp al împăcării cu noi înşine şi cu ceilalţi, un timp al înţelegerii şi compasiunii, un timp al speranţei şi al luminii în suflete şi priviri. Bucuraţi-vă de cei dragi, bucuraţi-vă de tihna lucrurilor mărunte! Sărbători fericite!