Ce Piţurcă, ce strategie de temporizare, ce joc de posesie, tatonare şi alte asemenea şmecherii bune numai pentru ăia care nu ştiu să bage mingea în aţe? Echipa naţională a celor fără un acoperiş deasupra capului din România - „homeless” - s-a clasat în primele 17 la recentul campionat mondial din Chile, dintre 42 de echipe şi s-a ales şi cu un premiu special din partea municipalităţii din Santiago de Chile. Merge şi fără un „mare” strateg, nu?
 |
| Milu OLTEAN |
De vreo 25 de ani România nu duce deloc lipsă de „mari” strategi şi aici chiar putem să vorbim de orice domeniu doriţi, fără excepţie, începând de la sport sau cultură şi terminând cu economie, politică şi industrie. Iar toţi aceşti specialişti par a se fi ghidat doar după vorbe de duh izvorâte din înaltul tribunelor, de genul: „ai, n-ai mingea, dai la poartă”, ori „mingea trece, jucătorul rămâne”, sau mai ales după „dacă nu dădeau adversarii patru goluri, câştigam noi cu 1-0”. Bun, aţi înţeles cum e treaba. Strategii ăştia mai mult ne-au încurcat, decât ne-au ajutat să gonim şi noi cu jambierele strânse pe tibii către luminiţa de la capătul tunelului. Şi uite-aşa ne pomenim de atâta amar de vreme că nu putem să marcăm, nu facem performanţă, ba ne mai şi trezim cu... poarta plină de goluri. Goluri în buzunare, goluri la buget, goluri în industrie şi economie, goluri la pensii şi sănătate. Suntem plini de goluri, de zici că jucăm mai mereu în inferioritate numerică. D-apoi, cu aşa meseriaşi de strategi, nici nu s-ar spune altfel.
În fond, regulile jocului sunt simple şi spun că trebuie să marchezi pentru a câştiga, nu să pasezi mingea-vina, de la un-Guvern la alt-Guvern, nu să temporizezi măsurile necesare până aduci spectatorii la exasperare, nu să omori pur şi simplu jocul prin tehnici de adormire a vigilenţei. Uite că se poate şi fără strategii de doi lei, a demonstrat-o recent echipa sărmanilor fără casă din România, care a participat la campionatul mondial şi care n-a avut nevoie de Piţi ca să-i ducă în Chile. Au jucat aşa cum au ştiut ei, au câştigat, iar la final s-au clasat în primii 17 din 42, ba au mai şi pus mâna pe trofeul municipalităţii din Santiago de Chile. Îmi vine în minte „generaţia de aur” dirijată magistral din teren de Hagi şi de liniştitul „nea’ Puiu” aşezat pe bancă. Ştiţi de ce-a ajuns echipa aia la performanţe? Pentru că generalul Iordănescu a ştiut s-o lase să joace cum ştie mai bine şi nu a impus reguli stupide, nici rigori matematice în schimburile de pase şi trasee. În teren, echipa ştia cel mai bine ce e de făcut, iar acest fapt l-a făcut şi pe Iordănescu mare antrenor. Dacă suprapunem niţel situaţia asta şi peste realitatea noastră socială şi politică, putem lesne să înţelegem că astăzi marii strategi nu lasă echipa poporului să joace aşa cum ştie, ci o ţin încorsetată în taxe absurde, impozite grosiere, decizii aiurea, schimbări fără noimă şi mai ales în stres şi bulibăşeală. Fiecare mare antrenor al naţiei nu face decât să-şi pună cumetrii în echipa tehnică şi de masaj, fără să fie interesat de rezultate. Iar antrenorii se succed pe bancă şi rezultatele sunt doar goluri peste goluri, în poarta noastră. În fond, e aşa de simplu: stabileşti clar regulile de joc, apoi laşi echipa să joace şi te bucuri de pe margine de performanţele ei. Pentru că încă avem jucători de calitate, avem resurse, avem valoare, avem potenţial. În ce domeniu vreţi. Doar că prea mult intervin „antrenorii” şi strică jocul echipei. Ce Piţurcă, ce scheme, ce... faceţi reguli clare-legi drepte şi lăsaţi oamenii să se bucure de joc. Un mare antrenor e şi cel care ştie să stea liniştit, în banca sa, şi pur şi simplu să-şi încurajeze echipa.
