„Dacă România ar fi o societate comercială, directorul de resurse umane ar fi concediat imediat pentru că investeşte în programe educaţionale care nu au corespondent în nevoile pieţei“. Este afirmaţia tranşantă a unui specialist din cadrul unei firme de recrutare din ţară. Adică, aruncăm seminţele în ogorul educaţiei şi mai mult alegem decât culegem, pentru că absolvenţii, de orice fel, care bat la uşile angajatorilor sunt pregătiţi pentru cu totul altceva, decât pentru ce se cere.
 |
| Milu OLTEAN |
De 20 de ani, sistemul educaţional se transformă, îşi schimbă formele şi fondul, se arcuieşte de spinare şi se schimbă la faţă, doar, doar va deveni competitiv. Rezultate? Mereu sub aşteptări, multă zbatere pentru nimic. Departe de a fi un sistem performant - şi asta se vede în rezultatele şcolare obţinute an de an -, educaţia se agaţă cu disperare de rezultate-fantomă, de un examen de bacalaureat cu procente trunchiate, sau se ascunde în spatele unei mâini de elevi cu performanţe extraordinare, care într-un final aleg să-şi continue pregătirea pe alte meleaguri, departe de ţară. Poate una dintre cele mai mari tare ale educaţiei post-revoluţionare este că n-a fost capabilă să se conecteze la realităţile cotidiene şi să facă pasul spre ceea ce înseamnă concurenţă, competivitate şi economie de piaţă. Cu alte cuvinte, dincolo de un bagaj de cunoştinţe generale, şcoala ar trebui să aibă menirea să te pregătească pentru a face faţă unui loc de muncă, dar - mai important - pentru a-l găsi. Iar între piaţa muncii şi sistemul educaţional a existat mereu un decalaj pe care nu prea s-a ostenit nimeni să-l răpună. Şcoala s-a încăpăţânat să producă tâmplari în oraşe în care s-au închis fabricile de mobilă şi s-au deshis ateliere de sudură care căutau forţă de muncă. De ce? Pentru că aşa era programa, iar oamenii care ar fi trebuit să ia decizii au fost mai mereu rezistenţi la schimbare. Inflaţia de universităţi a dat şi ea un croşeu sistemului educativ şi a dat girul diplomelor pe bandă, competenţele neinteresând practic pe nimeni, nici pe profesori, nici pe studenţi. Diplomă să fie, că restul se rezolvă cu şpaga. Sau cu pila. Şcolile profesionale ba s-au desfiinţat, ba s-au transformat în altceva şi nimeni n-a ţinut seama de ce se întâmplă pe piaţa muncii, ce se cere, la ce nivel, cât se cere. Şcoala, în sine, a devenit o puşcă automată care trage cu nemiluita gloanţe oarbe, în pustiu. Iar dacă printre gloanţe sunt unele care se încăpăţânează să nu fie oarbe, ci bune şi să-şi atingă ţinta, asta se întâmplă numai din reflexul acestora, de a-şi afla un rost şi de a înota împotriva curentului. E o realitate incontestabilă că, de 20 de ani, reformele în educaţie nu şi-au atins ţinta şi n-au reuşit să conecteze şcoala la piaţa muncii. Simplu şi concis, sistemul educaţional n-a ţinut seama de piaţa muncii şi nici de realităţile din jur, nici măcar nu s-a ostenit să întrebe de ce e nevoie, ce anume să pregătească şi pentru cine. Pentru că, în fond şi la urma urmei, şcoala trebuie să te pregătească pentru viaţă şi, implicit, pentru un loc de muncă. Iar dacă piaţa cere sudori, tinichigii şi ingineri mecanici, iar şcoala scoate pe bandă bucătari şi medici veterinari, avem o problemă. Aşa, ca exemplu. Dacă România ar fi societate comercială, aşa cum zic specialiştii, directorul de resurse umane ar fi pus pe liber. Şi pe bună dreptate.
