Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată-ne în Duminica a V-a a Marelui Post, numită şi a Mariei Egipteanca, după numele sfintei care marchează această perioadă de creştere duhovnicească.
Autor: pr. conf. univ. Constantin NECULA
Duminica aceasta ne aduce, dincolo de modelul sfintei crescute din pocăinţă şi pustie, în vârful unui urcuş de pe culmea căruia se vede Duminica Floriilor, anticamera de lumină a săptămânii Patimilor şi mai apoi a Învierii. Evanghelia zilei, Marcu 10.32-45, consemnează o proorocie a Mântuitorului asupra celor Ce le Va pătimi în Ierusalim şi un dialog, exemplar, între Învăţător şi Ucenici. Este una dintre cele mai umane reacţii pe care le consemnează Evanghelia. Hristos Domnul vorbeşte despre Patima Sa şi şopteşte despre Învierea Sa. Ucenicii caută, cu suflet curat de altfel, care să preia şefia grupului. Să le fi dat în gând din vestirea Patimilor? Să fi înţeles că Hristos lasă locul liber? Ce uimeşte este tocmai reacţia umană a Apostolilor.
Aşa a hotărât El
Mântuitorul nu-şi pierde răbdarea de învăţător, nu anulează spiritul pedagogiei sale după calapoadele reacţiei umane. La cererea de ungere întru conducere a Apostolilor, Mântuitorul pune o întrebare-examen: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?“ (Marcu 10.38). Acest „nu ştiţi ce cereţi“ pare a fi întrebarea care străbate istoria dorinţelor noastre omeneşti. Dinaintea ei ne aflăm descoperiţi sufleteşte, asemeni Apostolilor. Pentru că nu de puţine ori suntem puşi în situaţia de a cere lui Dumnezeu lucruri care-i jignesc Patima, Moartea, Învierea.
Cerem lucruri mărunte
Nu de puţine ori transformăm rugăciunea într-o rugăminte penibilă de conţinut, cerând lui Dumnezeu lucruri care nu au nicio legătură nici cu mântuirea şi nici cu veşnicia noastră. Perpetuu antrenaţi în dispute şi bârfe, credem că Dumnezeu Însuşi se aruncă în dispute penibile şi îşi dispută dumnezeirea cu tot felul de intruşi spiritual. Nemernicia vremii de acum descoperă, mai mult decât înainte parcă, limita sufletească în care ne zbatem, micimea de suflet în care coexistăm. Obsedaţi de bani, carieră şi bunăstare am uitat, dacă am ştiut vreodată cu adevărat, că Împărăţia cerurilor e mult mai mult. Că a şti să ceri de la Dumnezeu este mai de preţuit decât aţi dărui tot ce voieşti.
Rostul sfinţirii
Ori Evanghelia aceasta, din Duminica Mariei Egipteanca, descoperă acest sens: al fidelizării efortului de a sta de partea lui Hristos. Fără interogaţii orgolioase. Ascultând în smerenie şoapta Lui de mântuire. Zgomotului lumii de acum, Dumnezeu opune susurul de rouă al florilor Raiului. Greu de auzit, de intuit în bufoniada de valori de acum, în deznădăjduita conduită a vremii. Zeloşii nu cresc credinţa. O anacronizează de cele mai multe ori. Nici intelectualiştii, căci nu-i dat raţiunii să cuprindă inefabilul Raţiunii. Atunci cine, veţi zice? Aceia care ştiu să ceară. Aceia care ascultă taina rostirii lui Dumnezeu fără dorinţă de mărire, fără dorinţa, orgolioasă, de a vrea să-i ia locul.
Taina Iertării
Actorul mărturisitor Dan Puric sublinia odată că sfinţii sunt trepte ale scării ce duce la Rai pe care Dumnezeu coboară în întâmpinarea noastră. Cu alte cuvinte să ne vrem ai lui Dumnezeu nu ca să urcăm la El, ci pentru ca El să coboare spre oameni, să vină, să locuiască în mijlocul acelora care-L aşteaptă. Viaţa Sfintei Maria Egipteanca ne dovedeşte că aşa este. Timp îndelungat ocrotită de pustiu, pocăindu-se pentru viaţa de desfrâu dusă cândva în Alexandria, femeia aceasta devine model de reacceptare în Harul lui Dumnezeu. Nu pentru că vede lumina cea necreată, lumina Învierii cea dinainte de Înviere - cum numea Sfântul Grigorie Palama lumina cea necreeată ce învăluia Taborul, ci pentru că iluminării aceleia îi urmează împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Dumnezeu, Hristos Iisus. Semn de acordare cu cerul, Taina Împătăşirii se vădeşte ca Taină a Iertării.
Pentru a trăi veşnicia
Un popor care cere mila lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată un popor de milogi, de slugi ale intereselor obscure ale unei persoane sau clici politice. Cerând pe Hristos, născuţi de Sus, mereu şi mereu ancoraţi în Piatra credinţei, putem înţelege că Patima, Moartea şi Învierea Domnului nu ne sunt date pentru a obţine facilităţi de trai, ci pentru a trăi veşnicia. Maran Atha! Domnul vine e strigătul de biruinţă a celor care au înţeles aceasta. Şi au curajul de a cere.
