Aşa, din când în când, se mai înfoaie penele pe curcan şi o cameră minusculă ascunsă-n elasticul de la chiloţi ne arată la ore de maximă audienţă un profesor zbenguindu-se în faţa clasei în goana după vreun cadou sau un medic ce dă cărţile pe faţă cu preţul unei cezariene. Aceleaşi camere surprind şi funcţionari, poliţişti de la rutieră, pieţari, chioşcari, magistraţi şi tot ce vreţi dumneavoastră, cu mâna în „caşcaval“. Poate cea mai aspră lecţie pe care o învaţă cei care vin după noi e că totul are un preţ. Totul e pe bani.
 |
| Milu OLTEAN |
Privim cu o falsă surprindere profesorii care negociază fondul clasei, la fel cum îi privim şi pe poliţiştii de la rutieră în timp ce-şi negociază tainul şi cu aceleaşi pupile dilatate îi privim şi pe medicii care stabilesc tarifele operaţiilor în funcţie de cum au chef. Numai că-n sinea noastră ştim cum stau lucrurile cu adevărat. E junglă, totul se vinde şi se cumpără, totul e pe bani. Doar că ne place să credem că nu-i aşa. Când mai aud şi câte-un reporter de la faţa locului cu câtă obidă aruncă noroi peste fapte reprobabile, îmi vine să mă frec la ochi şi să-mi revizuiesc atitudinea faţă de ţară. Zău, sunt aproape să cred că vorbim de cazuri izolate şi nu de derapaje regulate. Apoi, dacă stau niţel strâmb şi judec drept, îmi vine s-o iau la sănătoasa către alte zări. Pentru că, în ciuda jocului mirării de pe la posturile de ştiri, nu e decât o joacă de-a baba oarba. Suntem cu metehne de mult, iar mirările astea stângace nu fac decât să sporească agonia în căutarea unui sentiment de mândrie în faţa unei dreptăţi de care toată lumea-şi bate joc. De sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta şi cum aveţi chef. Ştiu poveştile cu inspectori şcolari la inspecţiile de grad de acum 30 de ani, când oamenii veneau la Mediaş cu directive clare de „atenţii“ de la candidaţi: catifea de la Vasia, cristal de la Vitrometan, vopsea de la Automecanica sau ceva pateu şi salam de la Salconserv. Hai să n-o mai tot dăm cotită. Cu fondul clasei şi-al şcolii cred că au crescut toţi cei de generaţia mea, cu daruri pentru diriginţi şi profesori, la fel. Cum, de altfel, cred că mulţi îşi aduc aminte de sticla de coniac Skandenberg aşezată la loc de cinste pe dulapul din sufragerie şi de cele două-trei pachete de DS dosite printre haine, pentru vreo ocazie mai specială, a se citi „atenţii“ pentru medic, în caz de nevoie. Nu-i aşa că nu ştim nimic? N-am auzit nimic niciodată de vreun favor câştigat cu o bancnotă bine plasată de la un funcţionar mărunt, n-am auzit niciodată nimic de directori de licee care-şi fac singuri legea pe tarlaua lor după bunul plac, n-am auzit de posturi măsluite în învăţământ şi de catedre împărţite după interese, nu ştim nimic nici de locuri în internate câştigate cu „plasa“, habar nu avem de ciocolata din halatul asistentelor din spital, nu ştim absolut nimic despre bancnota strecurată între carnetul de conducere şi talon, nici n-am auzit vreodată de vreo atenţie plasată unui şef de birou care gestionează din umbră o angajare într-un anumit post. Nu ştim absolut nimic de bilete de tren „cumpărate“ de la naş. Suntem feciorelnici când vine vorba de subiecte fierbinţi. Şi totuşi. În toate cele enumerate mai sus e nevoie de cel puţin doi. Unul care să ia, dar şi unul care să dea. Iar atâta timp cât nu ne pasă şi nu ştim nimic, singura lecţie pe care o vor învăţa cei care vin după noi e că numai şi numai banul contează. Totul e pe bani, oricând şi oriunde.
