Cu durere şi cu dragoste medicului creştin contemporan,
Niciodată nu am renunțat la visul de a deveni medic. Încă mai citesc cu plăcere reviste de specialitate și mai învăț, cu fișe, din "Anatomia" lui Victor Papilian, nedepășită încă în inima mea. Poate să pară o stângăcie spunând aceasta, dar cred că în pieptul fiecărui preot bate o inimă de medic și în pieptul fiecărui medic își ascute ecoul cu veșnicia o inimă de preot. Pentru că dincolo de slujirea aproapelui, dincolo de harul taumaturgiei în vocațiile acestea se ascunde Dumnezeu, se ascunde pentru a se descoperi. De aceea, mai mult decât altele, vocațiile acestea sunt epifanice, descoperindu-L pe Dumnezeu oamenilor în zona pragurilor de supraviețuire. Aducându-le aminte de nemurirea lor, de faptul că sunt mai mult decât trup, sunt trup și suflet, sunt chip al slavei lui Dumnezeu. Chiar dacă poartă rănile păcatelor.
Anii din urmă ne-au dovedit că oamenii care ne sunt aduși de Dumnezeu dinainte au nevoie de noi în același fel: trup și suflet. Că știința noastră, virusată de orgolii și mărimuri ieftine, nu ne este de nici un folos și nici celor care se apropie cu durere și dragoste de noi nu le poate folosi. Că oricât de umiliți sau înălțați am fi de trecătoarele structuri politice, care democratizează sau falsifică libertățile, puterea noastră vocațională, fiind dar de Sus, ne obligă la smerită așezare în slujire. Vom fi mereu și mereu socotiți dușmani de oricare dintre puterile zidite pe corupere, pentru că vocațiile noastre nu au valoare când se corup, vom limita mereu puterea oricărui guvern, căci vocațiile noastre se fixează dincolo de orice putere omenescă, limitând puterile. În fața durerii și a morții măștile sociale se diluează, iar noi vedem aceasta zi de zi, clipă de clipă.
De aici ispita de a fi corupți de puterea vocației ce ne-a fost dată. De aici destructurarea morală a multora dintre noi, de aici ispita arghirofiliei și, după spusa Părintelui Arsenie Boca, ispita veacului: superficialitatea. Pentru ca darul vocației noastre să rămână deplin nu avem voie să decădem niciodată din preaplinul bucuriei noastre. Avem obligația, nu doar moarală, de a rămâne vii într-o lume a datoriilor muribunde, avem datoria de a refuza funcționariatul gregar în care suntem atrași sistemic, avem binecuvântarea lui Dumnezeu de a ne feri să ajungem zei și semizei ai intereselor de moment, păstrându-ne intactă omenia. Refuzând să tratăm fișe de consult, refuzând să reducem chipul lui Dumnezeu la simple dosare de consult organic ori spiritual, lucrând mereu la menținerea în viață a propriei conștiințe.
Cred că este de fapt o pedagogie întreagă în a te exersa mereu ca om, ca mână a lui Dumnezeu printre oameni. Fie că e vorba de boală, fie că e vorba de păcat, omul aflat dinaintea noastră se simte părăsit - circumstanțial ori nu, de Dumnezeu. Rănit și însingurat. El nu poate fi redus la o simplă cifră în raportul nici unui Minister, în mintea nici unuia dintre noi. De aceea cred că este importantă redescoperirea propriei noastre omenii, de oameni ai jertfei vocaționale. Redarea demnității noastre vocaționale fiecăruia dintre noi, în ciuda uciderii din culpă la care ne supune o societate în dezintegrare și haos moral. De aceea cred că e necesar să redescoperim vocația noastră prin Acela Care toate le face noi, înnoindu-ne gândirea asupra propriei noastre umanizări în omenire.
Nu se poate să nu fi văzut că școlile noastre, fie de medicină fie de teologie, aduc în mijlocul nostru generații de obosiți, de nemotivați, de răniți de absurditatea unei funcționalități pe care nu și-au dorit-o. Dacă vrem să reanimăm icoana motivării lor trebuie să ne asumăm împreună efortul redescoperirii umanismului vocațiilor noastre, dar nu un umanism steril și iluminist, ci unul ancorat în Dumnezeu și mărturisit liturgic.
Anularea complexelor noastre legate de devocaționarea profesiunilor noastre trebuie să înceapă de la lucrarea noastră cu noi înșine, cu propriile valori determinante în scara supraviețuirii nobile. Pentru că dacă există un dar al harului vocației ce-l purtăm cu noi este acela al înveșnicirii lucrului mâinilor noastre de către Dumnezeul cel Viu. Nu putem merge mai departe în împlinirea vocațiilor noastre dacă trădăm această legătură onto-genetică. Dacă eludăm prezența lucrării lui Dumnezeu în actele propriei noastre vocații, nu mai rămâne nimic din lucrarea noastră. Suntem reduși la ceea ce se încearcă acum: roboți bugetați, rostitori de formule magice, ofertanți de poțiuni cu valori vindecătoare, esențe de hazard. Oamenii nu ne vor așa pentru că ei ne văd prin ochiul lui Dumnezeu. Vii, responsabili, responsoriali în raport cu Cel care este Iubire.
Străbătând labirinturile coridoarelor spitalelor, privind pe cei bolnavi și familiile lor, stând la fruntariile paturilor de muribunzi resuscitați prin harisma medicului, am trăit emoțiile unei Liturghii prelungite prin voia lui Dumnezeu în toate capilariile lumii pe care o trăim. De aici gândurile acestea referitoare la nevoia rămânerii în omenie, cu Hristos. Dumnezeu S-a întrupat pentru ca vocațiilor noastre omenești să nu le lipsească dimensiunea Cerească, veșnică. A pătimit, a murit și a Înviat pentru ca fiecărei vocații să-i fie rod Crucea, să-i fie acordată prin cruce dimensiunea pătimitoare.
Când îmbrăcăm veșmintele noastre, fie albul halatului fie strălucitorul stiharelor, nu suntem alta decât același corp de harismatici ai Harului lui Dumnezeu printre oameni, nu suntem chemați la alta decât împlinirea, cu fermitate și profesionalism, a liniilor de forță ale darurilor lui Dumnezeu strecurate în inimile și gândurile și firile noastre. Rămânând una cu Cel Unul Născut purtăm către oameni nu soluțiile de moment ale științei noastre umane, ciob din vitraliul cunoașterii lui Dumnezeu, ci dragostea lui Dumnezeu către frații contemporani zbaterii noastre.
Nu ne va fi niciodată ușor. Înfruntăm moartea. Moartea nu ia niciodată prizonieri. Ea ucide. Pentru ca biruința ei să nu umple lumea avem nevoie de redescoperirea Vieții, a Celui care este Calea, Adevărul și Viața. Suntem chemați să ne redescoperim propria credință în înviere, medicamentul tuturor fricilor prin care trecem. Rămânând oameni, refuzând chinul unor vieți indiferente și superficiale. Reclădind în sufletele celor ce ne vin în întâmpinare, frații de veghe ai Mântuitorului Hristos, nădejdea veșniciei cu El. Tuturor bolilor care le tratăm, boli de trup și boli de duh, Hristos le este Pharmakon-ul (medicul și medicamentul, deopotrivă). N-avem a ne teme dacă vom ști că, înainte de a fi medici ori preoți în slujirea aproapelui, suntem fii unui Dumnezeu Viu, care dăruiește viață. Să rămânem dar oameni de omenie. Să nu ne transforme puterile harismelor noastre în străini suferințelor celor din jur. Orice abatere din umanitatea ce-și slăvește Creatorul ne transformă în conțopiști ai vocațiilor noastre.
Să căutăm dar în ochii celor ce ne caută. Poate vor zări în ochii noștri, dincolo de profesionalismul nostru, lumina ce vine de Sus, care ne călăuzește. Și care ne menține oameni. Oameni de omenie în Hristos.
pr. Constantin NECULA
