Minunată e vârsta de aur, cea la care asculţi pentru prima dată clopoţelul chemându-te în sala de clasă! E aşa de multă emoţie în ochii celor care pleacă la drum întru desluşirea tainelor aflate între paginile Abecedarului, e energie şi un suflu nou, pe care imposibil să nu-l simţi printre părinţi, lacrimi dosite-n palme, flori şi ghiozdane. O fi generaţia aşteptată sau o altă generaţie condamnată să ducă pe umeri păcatele înaintaşilor?
 |
| Milu OLTEAN |
Lucrurile nu-s deloc simple în minunata noastră patrie şi uneori iluzia unei palide speranţe într-o lume mai bună pare a se stinge în faţa realităţilor pe care le încasăm zilnic, în plex. Şi le cam luăm, dacă e să o spunem pe cea dreaptă. Devine aşa un clişeu fatal exprimarea „generaţie de sacrificiu“, încât nu mai percutăm deloc, nu mai avem reacţie şi chiar ne obişnuim cu eticheta. Bunicii au fost carne de tun şi au trecut prin sacrificiile unei lumi regăsită după război, părinţii au avut şi ei parte de calvarul lor înspre clădirea socialismului multilateral dezvoltat şi urmarea farului călăuzitor cocoţat pe Casa Poporului. Generaţia post-revoluţionară a plătit şi ea tribut unei libertăţi sălbatice şi s-a trezit prinsă-n mrejele visului occidental, generaţia următoare îşi linge încă rănile pe şantierele din Italia, Germania şi Spania, pe când cei care vin imediat din urmă bâjbâie printre neputinţele bunicilor, părinţilor, fraţilor şi prietenilor, într-o perioadă tulbure de recesiune. Nu cred că de vreo sută de ani încoace vreo generaţie de la noi se poate numi una care să fi atins fericirea, liniştea şi prosperitatea, la nivel general, ca notă predominantă şi caracteristică. Parcă suntem condamnaţi să orbecăim; am făcut-o prin cartierele construite de Ceauşescu, o facem şi azi printre legi idioate, conducători fără drag de neam, constrângeri şi condiţionări. Ca într-o poveste despre tărâmuri sumbre şi triste, suntem condamnaţi să retrăim un blestem. Şi totuşi... Clopoţelul i-a adus pe mulţi copii pentru prima dată în curtea şcolii, iar în ochii lor nu se vede România deşănţată şi deşucheată pe care ne-o arată unii, alţii la ştirile de la 5. În ochii celor care s-au aliniat în curtea şcolii pentru întâia oară se vede un licăr de speranţă, o oarecare emoţie, se vede un dram de şansă. Lumea s-a schimbat într-atât, încât nu mai lasă loc emoţiilor, sufletului şi armoniei, înţelegerii şi speranţei, dar în ochii celor aflaţi în faţa Abecedarului nu mai contează nici că tata e parlamentar, nici că mama e mare directoare, nici că unchiul are Ferarri sau că mătuşa îşi face concediul în Malta, nici că vecinul are tabletă de ultimă generaţie şi nici că un prieten de familie are 10 conturi în lumea virtuală. Poate că toate astea vor conta mai încolo, acum e un nou început pentru o generaţie. Îmi place să cred că vom avea ce să le dăm şi că vor fi cu mintea deschisă să aleagă ce li se va da, îmi doresc să cred că cei care vin vor fi mai în măsură decât toţi ceilalţi să facă lucrurile aşa cum trebuie, să pună rosturile la locul lor şi să redea speranţa unei ţări obişnuite doar cu apele agitate şi furtuni. Vreau să cred că generaţia care vine e cea aşteptată, cea care va fi capabilă să înveţe, să înţeleagă şi să gândească lumea, dincolo de complexe, culise şi hăţişuri politice, nepotisme şi şpăgi. E aşa de multă emoţie în ochii celor care pleacă la drum. O fi generaţia aşteptată?
