Din zori şi până-n seară, România cântă, dansează, imită şi găteşte, individual sau pe echipe, indiferent de vârstă, statut şi poziţie socială, pe toate televiziunile. Suntem combativi, ne plac dramele şi concursurile, suntem într-o permanentă competiţie pentru premii şi surprize. Asta ni se vinde, reality-show. O imagine falsă, cosmetizată şi regizată, o cioară vopsită cocoţată-n vârf de par. Dincolo de ecran trăieşte o altă ţară, a oamenilor obişnuiţi.
 |
| Milu OLTEAN |
Trăim vremuri în care imaginea contează şi, mai mult decât atât, vinde. Televiziunile îşi dau în cap unele altora cu analize de audienţă, popularitatea se măsoară în numărul de vizionări pe Youtube şi numărul de like-uri pe Facebook, iar identităţile se topesc într-un noian de profiluri şi nick-name-uri. Asceza spre succes nu mai înseamnă neapărat muncă, seriozitate şi performanţă, ci apariţia într-un format de emisiune importat de afară, acolo unde faci ce ştii mai bine, dansezi, cânţi, găteşti, ciripeşti, bâţâi capul sau îţi contorsionezi urechile. Dintr-o acerbă competiţie artificială nu pot ieşi la iveală decât adevărate “comori”. Le amintesc doar pe unele ce-mi vin acum în minte, gen Frone şi Fronica, Ouatu şi casnica Nicoleta sexy şi rea. Succesul astfel obţinut e unul relativ, pe care-l întreţin cu focuri de paie ude cei care trag foloase, cei din spatele cortinei. Dincolo de această lume de celuloid luminată de becurile reflectoarelor, trăieşte o altă ţară, cea a oamenilor obişnuiţi, cei care-şi văd liniştiţi de viaţă şi de treabă. Şansele acestora de a apărea prin emisiuni, concursuri, ştiri sau orice altfel de analize cred că sunt destul de reduse, de vreme ce talentul lor se rezumă doar la a-şi vedea de treabă. Adică, cine are nevoie să vadă un sticlar la ţeavă care îmblânzeşte sticla cum vrea el? Cine preţuieşte un tinichigiu, un lăcătuş sau un sudor, dacă fiecare dintre ei nu îşi face decât meseria şi nu bate step sau colorează şerveţele în afara programului? Cine bagă de seamă că într-un nu ştiu ce oraş, o doamnă respectabilă a ieşit la pensie după ce a învăţat să scrie şi să citească câteva zeci de generaţii? Cine mai ştie de bătrâni ceasornicari meşteri în toate măruntaiele timpului, cine ştie ce înseamnă să coşi, să mături o stradă, să faci un buchet frumos de flori, să ştergi toată ziua tablourile prăfuite de la vreun muzeu? Astea nu-s de arătat. Care program îşi dedică orele renunţând la “bucătăria moleculară” pentru a ni le arăta pe bunicile noastre în ritualul coacerii pâinii, sau pe bunicii noştri vorbind despre demnitate? Oamenii obişnuiţi nu au talente ascunse, nu se lamentează şi nici nu-şi împărtăşesc dramele în văzul lumii, n-au timp nici de pierdut, nici de lucuri mărunte. Oamenii obişnuiţi îşi văd de treabă şi le dau prilej politicienilor să spună: “nava e la cheu, în port sigur”. Dacă ţara asta n-a luat-o încă la vale, cred că acest lucru se datorează în cea mai mare măsură oamenilor obişnuiţi, celor care nu se îmbulzesc la moaşte, celor care se bucură de Sfintele Paşti în tihna familiei, celor care au muncit şi pentru ei şi pentru a-şi plăti la vreme taxele şi impozitele, celor care au ştiut să-şi păstreze familiile şi să-şi educe copiii, celor care au crezut cu demnitate în meseria lor şi care dintotdeauna au crezut în vremuri mai bune. Ţara acestor oameni e una spectaculoasă şi frumoasă, care are resurse, adevăr şi demnitate. Iar pentru asta nu se poate să nu iubeşti România oamenilor obişnuiţi.
