Înainte de toate, fotbalul e un joc, iar cine nu înţelege sau a uitat acest lucru nu se poate bucura pe deplin el.
Autor: Milu OLTEAN
Un joc e ghidat de reguli. Azi poţi să câştigi, mâine poţi să pierzi. Niciodată un joc nu poate provoca drame şi nu se poate transforma într-o luptă de gladiatori, unde spectatorii înfierbântaţi urlă şi decid viaţa sau moartea celui considerat mai slab.
Undeva prin 2000, echipa de fotbal Gaz Metan a promovat în prima divizie, iar bucuria unui orăşel de provincie cu echipă-n prima ligă a fost uriaşă. Îmi aduc aminte de efervescenţa promovării, de calcule, speranţe, năruite toate după un an de zile, atunci când echipa s-a întors cuminte în divizia B. Au urmat ani cu tribunele aproape goale la meciurile de la matineu, scrâşnet de crampoane, accidentul nefericit de la Şaroş, jucători şi antrenori perindaţi pe la echipă, cronici scurte în gazete şi primele meciuri cu Pustai pe bancă. Fotbalul are o filosofie a lui. Are mecanisme simple, care uneori par complicate, dar pe care un antrenor bun le simte. O echipă se construieşte, iar fiecare cărămidă înseamnă un caracter. Şi nu-i la îndemâna oricui să modeleze caractere, să le aducă acolo unde vrea şi mai apoi să le strunească cu măiestrie pentru a face în aşa fel încât toţi caii să tragă la aceeaşi căruţă. Fiecare fentă are în spate muncă, fiecare dribling are în umbră sudoare, fiecare şut are istoria lui nescrisă, o pasă banală are un traseu desenat prima dată pe o tablă. Cu piesele bine aşezate pe tabla de joc, Gaz Metan a promovat din nou, iar zeiţa Fortuna a făcut ca la sfârşitul anului echipa să aibă din nou şansa de a juca în prima ligă. Jocul a adus bucurie în tribune şi Mediaşul pe harta fotbalistică. Jocul de fotbal chiar a adus bucurie la Mediaş, oamenii au plecat de cele mai multe ori fericiţi de la stadion. Nu neapărat prin prisma rezultatelor, ci prin prisma faptului că au avut ocazia să vadă echipele mari din ţară la treabă. E un simplu joc şi asta e menirea lui, să aducă bucurie. S-a întâmplat ca echipa Gaz Metan să nu mai fie Cenuşăreasa balului şi să reuşească lucruri frumoase, cum ar fi o clasare între primele 6 şi chiar în play-off-ul Europa League. Nu mai pun la socoteală că mai toate echipele din campionat au cam luat-o pe coajă la Mediaş în aceşti ani. Sunt lucruri care au adus bucurie, jocul trebuie să aducă bucurie, fotbalul e un joc, deci trebuie să aducă bucurie. Ştacheta s-a ridicat, exigenţele tribunei au crescut, mă uit la clasament şi văd un neverosimil loc 14. Tribunele urlă, se cere sânge, se cer capete tăiate şi demisii. Ce s-a schimbat? Suntem tot noi. Noi ne-am bucurat de performanţe, noi am aplaudat victoriile, noi am scris istorie. Fotbalul e un joc, nu poţi câştiga de fiecare dată. O echipă are suişuri şi coborâşuri, are victorii şi înfrângeri, zile bune şi rele. Dincolo de toate, echipa are nevoie de bucuria de a juca, pentru a da la rândul ei bucurie celor ce privesc. Asta e regula jocului, iar de câţiva ani încoace Cristi Pustai a reuşit să aducă bucurie în teren şi în tribune. Pun pariu că nimeni nu se simte bine privind clasamentul, dar uneori trebuie să tragi aer în piept şi să mergi înainte. Pentru a simţi din nou bucuria jocului, câteodată şi bărbaţii plâng. Iar noi cred că deja am plâns destul în acest tur. Ce ziceţi, băieţi? Aducem din nou bucurie în tribune? Hai, că e vremea!
