Lecţiile cele mari ale mântuirii Hristos nu le-a predat în aulele universităţilor, nici prin saloanele pestriţe ale înaltei societăţi şi nici prin alcovurile îmbătate de mărire ale cine ştie cărui stăpân lumesc.
Praful drumului Nainului, culmea Muntelui Fericirilor, creasta teşită a Taborului, apele limpezi şi sărace ale Ghenizaretului, cimitirul Gherghesenilor, creasta seacă a Golgotei... Şi nici n-a căutat spectacolul cu orice preţ, n-a diminuat tainele minunii prin destăinuirea lor dinaintea celor care n-ar fi făcut decât să le aplaude. Nu de aplauze ducea lipsă Hristos. În fond El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu ducea şi nu duce lipsă de nimic. Cu atât mai puţin de cultura aplauzelor zeloase, a linguşelilor oportuniste. Căci prin limitarea acestui acces la exerciţiul minunii, Hristos Se arată duşmanul diavolului oportunismului, inamic cabotinismului spectacular cu orice preţ.
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Evanghelia Duminicii acesteia, a XXIV-a după Rusalii, acest miez de lecţie divină ţine într-însa. Numită „Evanghelia Învierii fiicei lui Iair” (Lc 8, 41-56), Scriptura ce ne mângâie sufletul în această Duminică poartă numele unui tată: Iair. Mai mare al sinagogii, omul intră în istoria mântuirii printr-o mare încercare: moartea fiicei sale. Smerit propovăduitor al Legii lui Dumnezeu, Iair iese din rigorismele funcţiei sale şi declară deschis disperarea morţii fiicei sale. Dinaintea unei astfel de încercări orice ifose dispar, se diluează în taina lacrimii celei adevărate, convenţiile sociale se arată goale şi fără sens, moartea fiind cea mai adevărată dintre demascările pe care le petrecem dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cântecele de jale, jalea ca atare, durerea nespusă devin din obstacole medicamentele ieşirii din formalism.
Paternitate
Iair dovedeşte odată în plus că funcţia de bază a unui om, a unui bărbat, este paternitatea, darul prin care Dumnezeu ne dăruieşte ceva din asemănarea cu Tatăl Ceresc, darul care ne responsabilizează enorm în raport cu orice fel de altă funcţie am ocupa în viaţă. Îngenuncheaţi de copiii noştri, orgolile noastre se topesc în tandreţe fără sfârşit, iar inima noastră nu ne mai aparţine, ci le aparţine, un surâs umplându-ne de cer, iar suspinul lor, o, suspinul lor de durere apropiindu-ne de iadul disperării! Ce taină se ascunde în aceasta, care leagă pe taţi de copiii lor? Niciodată prea legat prin gesturile unei tandreţi calde, tata trebuie să fie şi cel care amendează limita de bun simţ depăşită, gestul lui de caldă camaraderie ne însoţeşte ca un strigăt de cocor peste toate găvanele de furtună ale vieţii, alături de susurul de plâns al mamei şi gânguritul de lumină al iubirii. Ei bine, taina aceasta o face vădită Iair. Smerindu-se pe sine de dragul fetei sale, cere ajutorul lui Hristos, neconvenţionalul propovăduitor.
Lecţia Învierii
Domnul nu pregetă. Atât doar că selecteză pe cei care să fie martorii minunii. A învia, în momentul Iair al misiunii Sale, nu era identic cu a învia în momentul Nain, şi aceasta fără să punem la socoteală omenească învierea lui Lazăr, care are momentul ei în planul mântuirii pe care Hristos l-a adus dinaintea omenirii. Toată construcţia pedagogică a Lecţiei Învierii este crescută din aceste creşteri de sens în adâncirea înţelegerii Tainei, care ne-a destăinuit nemurirea.
Domnul nu pregetă şi pentru aceea că ştie ce zbatere este în sufletul tatălui pentru fiică, pregustând astfel din durerea Lui pentru toţi fii şi fiicele Sale, care vor fi daţi morţii, răniţi de nedragostea lumii. Taina acestui simţământ este cu atât mai mare cu cât ţine în ea dragostea Tatălui Ceresc pentru cei care gustă moartea ca pe o finalitate nedefinită, iar nu ca pe un dar din care te trezeşte glasul Lui Hristos.
Dragostea
De câte ori n-aţi auzit că se trasmit condoleanţe „pentru trecerea întru nefiinţă”, de câte ori n-aţi simţit o durere de suflet când aţi văzut cum parastasele se transformă în sindrofii, mai mult sau mai puţin simandicoase, cum milostenia se trâmbiţează pe toate laturile socialului, într-atât încât a dispărut fără urmă compasiunea reală, aceea care aduce Înviere! Pentru că nu ne apropie de Dumnezeu decât dragostea, iubirea aceea care L-a făcut pe Însuşi Domnul să Se întrupeze, de dragul tânărului din colbul Nainului, al fetiţei acesteia, fiica lui Iair, de dragul prietenului Lazăr. De dragul prieteniei şi copilăriei, al adolescenţei care au nevoie mereu de Hristos ca să-şi recapete punctele cardinale ale existenţei de după moarte.
Dar al lui Hristos
La minunea din casa mai marelui sinagogii participă, ca observatori ai neamului omenesc, oameni care vor avea nevoie de aducerea aminte a acestui moment pentru a rezista la toate momentele de cumpănă şi Cruce la care vor fi supuşi. Mereu este aşa când Hristos vrea să crească mărturisitori vrednici. Le oferă, ca un soi de vaccin, icoana deplină a puterii de a-i ridica din moarte. Moartea fiind astfel medicamentul care ne vindecă toate disperările şi angoasele. Doar s-o vedem ca dar al lui Hristos, Dăruitorul vieţii celei adevărate, Care cu moartea pe moarte a călcat.
Întâi ai noştri
Lecţie adâncă pentru noi, taţii familiilor în Hristos. A lăsa familia pradă singurătăţii, lipsei de sprijin, lipsei de comunicare, nu-i lucru dumnezeiesc. Câţi dintre copii nu se pierd, că noi, prea plini de funcţiile sau slujbele noastre mereu orientate spre alţii, nu uităm că ei, ai noştri, au dintâi nevoie de noi. Că a fi părinte sau frate celorlalţi presupune să fii tată şi prieten mai întâi alor tăi. Eu cred că aici se va juca „marea carte“ a jocului în care diavolul investeşte efortul său prostesc. În distrugerea familiei prin diluarea (uneori sub masca bunei intenţii) funcţiei paternale a tatălui, transformat într-un „funcţionar“ aducător de bani şi bunuri, şi nu în stâlpul de foc care ţine familia pe calea Canaanului ceresc în pustia canaanită a lumii pe care-o trăim. Parafrazând, putem spune: „Fiţi, dar, taţi, precum şi tatăl fetei acesteia - după chipul Tatălui - tată este“. Adică purtător de rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu, de cugetare adâncă la valoarea Celui Care Se află pururea în faţa noastră. Căci învăţătorul din sinagogă ştie - cu inima pe care doar un tată rănit de moartea copilului său o are - că în faţa sa nu-i doar Învăţătorul, cât, pentru el, mai ales, Învietorul.
