Milu OLTEAN |
Mai presus de a fi un simplu gest de imagine, vizita inopinată a Papei Francisc într-un bloc de locuinţe sociale din Ostia, lângă Roma, este un exemplu de înţelegere şi respect pentru oameni. Indiferent de apartenenţa socială, indiferent de culoare sau religie. Şi imaginaţi-vă ce surpriză au avut locatarii care s-au trezit cu înaltul prelat la uşă. Printre cei vizitaţi s-a aflat şi o familie de români ortodocşi. „Deranjez? Sunt Francisc!”.
Te mişcă o astfel de ştire, când vezi bucuria din ochii unor oameni mult prea copleşiţi de grijile vieţii de zi cu zi. Papa Francisc, la uşa unor locatari din locuinţele sociale, într-o vizită ca între prieteni, fără alai, fără surle şi trâmbiţe, fără emfază. Te atinge direct în suflet gestul de solidaritate, pentru că mai mult decât oricând oamenii par a avea nevoie unii de alţii, unii de înţelegerea altora, de compasiune şi solidaritate. Fiecare existenţă ascunde şi victorii, dar şi dezamăgiri, suişuri şi coborâşuri, bucurie şi durere, iar nevoia unui umăr de care să te sprijini atunci când treci prin clipe nu tocmai fericite, sau a unui chip luminos alături de care să te bucuri, e reală. Singurătatea şi sentimentul de neputinţă sunt apăsătoare, iar când cineva îţi arată că indiferent cât de complicată ar fi viaţa, ai un reper, un punct de sprijin, speranţa renaşte ca Pasărea Phoenix, din propria cenuşă. Imaginaţi-vă doar. Un bloc de locuinţe sociale, undeva în Ostia. Preotul de la parohia locală anunţă cu un bilet simplu că în două zile va trece pe la apartamente, pentru a-i binecuvânta pe locatari. Cum a mai făcut-o şi altădată. Unii bărbaţi s-au întors de la o muncă probabil grea, alţii au făcut schimb de tură şi merg spre casă să prindă câteva ore de somn, femeile îşi aşteaptă soţii cu mâncare în timp ce trag cu ochiul la temele copiilor. În fiecare apartament domnesc griji, necazuri, îngrijorări, laolaltă cu clipe de linişte şi un strop de fericire. Până la urmă, într-un bloc de locuinţe sociale viaţa e poate mai aspră decât în alte locuri. Oamenii îşi aşteaptă liniştiţi preotul, pentru a schimba o vorbă, pentru a cere un sfat. Cineva bate la uşă. Omul deschide şi rămâne perplex. „Deranjez? Sunt Francisc!”. Şi dincolo de uimirea locatarilor se naşte încrederea. Se ţes discuţii simple, ca între vechi prieteni, în care Papa nu mai e locatarul din Palatul Apostolic, nici Suveranul Pontif, ci e un om simplu, care ascultă şi găseşte o vorbă bună pentru oameni. Bătrâni singuri, mame, copii, bărbaţi în toată firea, toţi emoţionaţi de vizita neprevăzută nu s-au mai simţit, cu siguranţă singuri. Pentru că dacă însuşi Papa Francisc a venit în casele lor, a vorbit cu ei şi s-a interesat de vieţile lor, n-au cum să fie singuri. N-au cum să fie abandonaţi. Ce simplu se poate naşte speranţa, dintr-un gest banal de omenie. Oamenii simt solidaritatea şi compasiunea şi trec mai uşor peste greutăţi, atunci când ştiu că nu sunt singuri. Printre cei vizitaţi de Papa Francisc la Ostia s-a aflat şi o familie de români ortodocşi, care sunt convins că au simţit aceeaşi bucurie, precum toţi locatarii din bloc. Pentru că gesturile de omenie nu au bariere şi nici graniţe, pentru că bunătatea şi înţelegerea trec de cutume şi de idei religioase, de apartenenţa la o credinţă sau o convingere. Uneori, fericirea e un lucru mărunt. Să dai dovadă de înţelegere şi compasiune te poate face fericit. Ne stă în măsură şi în putere să dăruim fericire şi înţelegere şi celor mai puţin norocoşi. „Deranjez? Sunt Francisc!”. Oricare dintre noi poate fi la rândul lui, în acest rol.