„Dans de unul singur - căutarea credinţei ortodoxe în era falsei religii” (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, 391 pg.) este titlul unei cărţi care mi-a atras atenţia în chip deosebit în urmă cu ceva timp. Atunci când un grup de tineri, proaspăt şcoliţi peste hotare, au început să-mi laude, pueril şi superficial, modul în care sunt puşi în valoare tinerii prin alte biserici.
Autor: pr. Constantin NECULA
De nu v-aş fi auzit şi pe voi, fraţii mei, cârtind susurat pe la colţuri, de nu mi-ar fi fost servită mereu plăcinta cu „acolo ne simţim mai băgaţi în seamă” de la frăţiorii alunecaţi prin adunări tulburi, n-aş fi reacţionat nicicum. Dar când aud argumentele cu orga, scaunul pe care stai jos, băgatul în seamă şi implicarea democrată în actul dirigiuitor al câte unei adunări de confesiune îndoielnică, cu acceptarea cu maximă căldură a moralei medii - adică la jumătatea dintre păcat şi erezie, când văd uşurătatea prin care confundăm ecumenismul constructiv cu părtăşia periculoasă cu tot felul de învăţături sterile şi străine, mereu îmi revine în minte „dansul” trecerii din necunoaştere la cunoaştere pe care cei convertiţi la Ortodoxie, şi de la ortodoxism la Ortodoxie, ca să fiu rău până la capăt, l-au dansat la marginea de azur a chivotului credinţei.
Mi-e imposibil să aleg din cartea aceasta vreun citat care, să spun mai apoi, este fundamental. Cartea este fundamentală prin modul în care denunţă secularismul şi lipsa de credinţă în creştinismul istoric, prin modul în care descoperă tarele unei societăţi – cea americană – şi unor confesiuni creştine care au superficializat la maximum vestirea şi păstrarea, mai ales păstrarea Adevărului revelat. Poate că totuşi, înainte de-a-şi da cu părerea despre Ortodoxia pe care nu o trăiesc, înainte de a face paşi către aburul dulceag al sectarismului, din respect pentru adevăr, unii tineri ar avea obligaţia să citească sau să răsfoiască astfel de cărţi. Ele sunt medicament şi pentru prea cităreţii din Sfinţii Părinţi pe care nu-i parcurg cu simţul ortodoxiei curăţit de preconcepţii şi nici limpeziţi de mediocritate, ci porniţi, învârtoşaţi şi absurzi, crezând că dacă turuie adevăruri rostite de alţii sunt părtaşi adevărului.
Când ne plângem că nu mai avem oameni în biserici, dincolo de aspectul depopulării generale a Ţării şi a Bisericii prin alternativa evadării din sărăcie prin munca departe de casă, trebuie, poate, să ţinem cont şi de spusele acestui convertit: „În ziua de astăzi foarte puţini dintre aceia care studiază cu seriozitate problemele morale sau cultural-istorice cu care se confruntă societatea noastră se gândesc să propună şi să accepte ca soluţii perceptele creştinismului istoric. Şi totuşi, câţiva dintre ei pretind că sunt creştini, că sunt religioşi, deşi ceea ce fac este în contradicţie cu ceea ce spun că ei cred. Acest dualism este posibil pentru că am ajuns să credem că realitatea se împarte în compartimente. Într-un compartiment, viaţa cultural-politică se desfăşoară de parcă ar fi un demers secular-ştiinţific. În celălalt compartiment ne păstrăm religia. Ne purtăm de parcă religia ar fi o problemă personală, psihologică, o problemă subiectivă. Rareori se întâmplă ca adevărul duhovnicesc să fie prezentat ca parte a vieţii de zi cu zi, ori ca soluţie la tot ceea ce numim probleme seculare, politice sau morale. Tot mai puţin învăţătura istorico-creştină este prezentată drept adevăr sacramental care transcede toate celelalte pretinse adevăruri şi care ne îndeamnă să privim întreaga viaţă ca ceva sacru, frumos şi plin de sens. Viaţa modernă este fracturată în sfere spirituale şi seculare” (F. Schaeffer, op. cit., pg. 8). Şi ca să fie şi mai adevărată spusa sa, autorul conchide prin cuvintele Părintelui Alexander Schmemann: „Păcatul nu stă în neglijarea de către om a îndatoririlor sale religioase, păcatul e că omul gândeşte pe Dumnezeu în termeni religioşi, opunându-L vieţii”.
E important ca de fiecare dată când tragem concluziile unei anumite aşezări duhovniceşti în normalitate, să avem foarte limpede în minte modul în care trebuie să raportăm biruinţele la înfrângeri. Fără triumfalisme ieftine, fără raportări calchiate după legile secularului, ci cinstit, cu faţa către Dumnezeu.
