Cu fiecare praznic asistăm la un dezmăţ media oripilant. Poate că anul acesta starea de criză să mai tempereze recomandările de bucate, reclama la produsele unor bucătării inventate de tot soiul de VIP-eraşi transformaţi peste noapte în vedete de bucătărie.
Autor: pr. Constantin NECULA
Poate că o să fim scutiţi de amănuntele unor tradiţii locale nerelevante în plan cultural dar desigur relevante în planul publicităţii ascunse la tot soiul de staţiuni născute şi ele peste noapte. Tradiţiile nu se construiesc într-o zi. Ca să nu mai spun că poate anul acesta cei ispitiţi turistic cu tot soiul de destinaţii exotice se mai temperează în a ne povesti cum au prăznuit Învierea lui Hristos pe cine ştie ce plajă din cine ştie ce blocaj coralier, ori prin cine ştie ce speluncă de cinci stele din arhipelagul petrodolarilor.
Cum să prăznuim?
Decenţa ar trebui să fie cuvântul de ordine al dezordinii de astăzi. Un gând din Sfântul Grigorie Teologul, adresat contemporanilor săi, nu strică a fi reamintit: „Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm mirosul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea şi care sunt uşi ale păcatului; să nu ne moleşim în haină străvezie şi alunecoasă de pe trup şi a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înşeală frumuseţea noastră firească şi care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi la nelegiuiri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile sau, mai bine zis, din seminţele rele, rele sunt şi roadele; să nu ne facem parmalâcuri din frunziş, clădind sălaşe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preţ mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea şi nici pământul să nu facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci aşa preţuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare şi toate acestea în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din unul şi acelaşi lut şi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi în strâmtorări.“ [Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu, sau Naşterea Mântuitorului, 5]
Prăznuirea cea bună
Şi credem că ce se potrivea lor nici nouă nu trebuie să ne fie străin. Floriile, Învierea şi praznicile ce-i urmează ne obligă la verticalizare a vocaţiei noastre creştine. La postire nu se răspunde cu îmbuibare, ci cu împărtăşire, comuniune şi distincţie sufletească. Altfel, prilej nou de îmbuibare şi beţie, Paştele nu te trece de la moarte la viaţă, ci te afundă în dezorientare, în mizera miză pusă pe viaţa preaplină pe care, disperaţi, ne-o clădim. Jertfa vieţii alezată pe un astfel de altar e lovită de nulitate, mincinoasă şi fadă. Ucigătoare. Ori schimbarea vieţii începe cu teribilul strigăt de biruinţă: „Hristos a Înviat! Adevărat a înviat!“. Care ne însoţeşte toată viaţa atunci când suntem ai Dumnezeului Celui Viu. Nu agăţaţi oportunist de El. Ci limpeziţi de aerul dimineţii zilei celei dintâi a Săptămânii. Repetabila noastră zi de despovărare.
