Începând cu anul 1349, epidemiile de ciumă îşi fac apariţia în Transilvania. Cetatea Mediaşului nu a fost ocolită de pestă sau ciumă, boală infecțioasă deosebit de contagioasă, produsă de bacteria Yersinia pestis. Printre victime s-a aflat unul dintre cei mai importanţi scriitori umanişti ai Transilvaniei, poetul Christian Schesaeus, răpus la 30 iulie 1585.
Autori: Mircea HODÂRNĂU, Viorel ŞTEFU, David IOAN, dr. Alexandru BUCUR
În trecut, boala a luat forme de pandemie, întinzându-se pe mai multe continente. În Europa au existat mai multe pandemii de ciumă, de la „ciuma lui Iustinian“ (541-542), la „Moartea neagră“ în sec. XIV (se răspândeşte în Europa începând cu anul 1317, primele ei focare fiind consemnate în zona Asiei de sud-vest). La început a fost afectată partea sudică a continentului, ulterior răspândindu-se pe aproape întreaga suprafaţă. Apogeul epidemiei a fost consemnat în perioada 1340-1350, când se consideră că din această cauza ar fi murit mai mult de jumătate din populaţia Europei. În zona Transilvaniei, se presupune că a fost răspândită în jurul anului 1349. O a treia pandemie a apărut în 1855.
13 epidemii într-un singur secol
La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, în sudul Transilvaniei sunt consemnate noi epidemii de ciumă, care afectează şi zona Mediaşului pe la 1530-1531. Anul 1556 nu a fost unul foarte bun pentru medieşeni. Oraşul a fost lovit de epidemie de ciumă, cutremur, precipitaţii cu gheaţă, furtuni, foamete, care au dus la scăderea drastică a numărului de locuitori. De asemenea o nouă epidemie cuprinde oraşele Braşov, Sibiu şi Sighişoara începând din anul 1572. Flagelul loveşte Mediaşul în anii 1574-1575, după consemnările cronicarului Szamosközy. Următoarea epidemie de ciumă din oraşul de pe Târnava Mare a avut loc în anul 1586, fiind urmată de altele în perioada 1601-1604. Câteva decenii mai târziu, pe fondul unor fenomene climatice neprietenoase care au dus la recolte slabe şi au provocat foamete, ciuma izbucneşte din nou la Mediaş, în anul 1633, când se presupune că ar fi dus la moartea a circa 139 de persoane. Boala a revenit în anul 1646, când răpune 800 de oameni. Zilnic mureau între 9 şi 14 medieşeni. Părerile istoricilor sunt împărţite, Hans Otto Drotloff şi Günter Schuster opinează că au murit numai 720 de locuitori, adică 165 de bărbaţi, 162 de femei şi 393 de copii. Din păcate, nu a fost ultima dată când medieşenii s-au luptat cu teribila boală. Alţi ani cu epidemie de ciumă au fost 1653, 1656-1658 şi 1660-1661. În 1660, ciuma a izbucnit în Sibiul aflat sub asediul trupelor lui Gheorghe Rakoczi II, apoi s-a răspândit în toată provincia. De multe ori, locuitorii Sibiului au părăsit oraşul de frica bolii, venind în zona Mediaşului sau în satele apropiate. În intervalul 1709-1795 au fost consemnate în Ardeal nu mai puțin de 13 epidemii de ciumă, dintre care multe au lovit, cu siguranţă, şi oraşul Mediaş.
De la „pilule roșii“ la vrăji
În volumul „Mediaş - Istorie romanţată“, scris de George Togan în anul 1944, autorul face referire, la pagina 173, la perioada când cetatea era sub influenţa ciumei, amintind că 800 de medieșeni ar fi pierit într-un singur an doar în cartierul Bădăraua, situat pe malul râului Târnava Mare, în zona actualei întreprinderi Emailul Roşu. „Anii de război au lăsat drept amintire devastări şi foamete. În cele câteva clipe scurte de pace a bântuit ciuma. Moartea neagră a secerat sufletele cu duiumul. În unele sate din jurul Mediaşului au murit toţi locuitorii. Numai într-un singur an au murit, în cartierul Bădăraua, peste 800 de persoane, iar în tot oraşul 2.000“, scrie istoricul. Togan povestește și cum au încercat să se trateze unii medieşeni. „O reţetă din această vreme de groază recomandă bolnavilor să ia «o smochină uscată, un sâmbure mare de migdală amară, boabe de sare, cinci foi de dafin, sdrobite şi amestecate la un loc. Trebuie luată dimineaţa pe stomacul gol»“. Istoricul menţionează că reţeta era recomandată de farmacistul Mediaşului şi a fost întrebuinţată şi de regele Carol V. Un alt remediu era pe baza unor „pilule roşii“ despre care se spunea că erau pregătite într-o farmacie din Alba Iulia. Unii locuitori au făcut apel şi la vrăjitoare, care pregăteau „băuturi miraculoase“ şi prin incantaţii încercau să alunge moartea neagră din Mediaş.
Pedeapsă divină
Printre victimele epidemiilor de ciumă s-a aflat unul dintre cei mai importanţi scriitori umanişti ai Transilvaniei, poetul Christian Schesaeus, răpus la 30 iulie 1585. Schesaeus scria despre boala care a decimat mii de suflete ca şi cum a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra oraşului: „Accipe igitur lucubrationes tristissimo pestia tempore inter Medias mortis augustias publice ad poppulum habitas“. Osemintele autorului lucrării „Ruinae Pannonicae“ se afla în incinta Bisericii „Sfânta Margareta“ din Mediaș. Epopeea „Ruinae Pannonicae“, scrisă în limba latină, descrie evenimentele dure desfăşurate în Ungaria, Transilvania, Moldova şi Valahia în perioada 1540-1671, iar copii ale acestei lucrări se afla la Oxford, Cracovia, Budapesta, Cluj, Braşov, Târgu Mureş şi Mediaş.
Atitudini bizare față de moarte
Începând cu luna iunie a anului 1709, ciuma otrăvitoare afectează din nou Mediaşul, dar cea mai violentă epidemie de ciumă cunoscută în Transilvania, cu peste 100.000 de victime, a avut loc în perioada 1717-1720. În cetatea de pe Târnava Mare au murit 770 de persoane (235 de bărbaţi, 273 de femei şi 262 de copii). „Din bogat cum a fost oraşul, a sărăcit. Multe curţi au căzut în ruină“, scrie istoricul Togan despre această perioadă. În timpul epidemiilor de ciumă, populaţia reacţiona diferit. „Unii au părăsit oraşul şi au căutat adăposturi în păduri şi în pământ. Alţii au vrut să se elibereze de moartea grozavă prin joc şi băutură. Erau şi din aceia care aşteptau nerăbdători ca, după ce mureau vecinii sau rudele, să le ia averile rămase. Numai puţini au aşteptat moartea ca adevăraţi creştini, care trebuiau să se gândească la moarte, să-şi numere zilele şi să fie înţelepţi cum spune psalmistul“, mai adaugă Togan. Ultima mare epidemie de ciumă consemnată în în zona Mediaşului este cea din perioada 1755-1757, când comunitatea din localitatea Păucea a fost decimată aproape în totalitate.
Șobolanii, vestitorii morții
La ciuma bubonică, infectarea era produsă de pişcătura puricelui de șobolan cenuşiu. Vectorul bolii, ca gazdă intermediară, transmite agentul patogen de la șobolan mai departe la om. Această schimbare de gazdă a puricelui se întâmplă numai după moartea rozătorului, de aceea s-a observat o mortalitate în masă la șobolani, înaintea izbucnirii unei epidemii de pestă la om. Odată cu apariţia acestor epidemii s-a înfiinţat în anumite zone breasla cioclilor, însărcinaţi cu supravegherea şi îngroparea morţilor de ciumă. Cioclii erau oameni care se vindecaseră de ciumă, având astfel o imunitate crescută. În schimbul serviciilor, erau retribuiţi generos de autorităţi, fiind şi scutiţi de dări.
