Ambasadorul Franţei crede că este o aberaţie că românii ajung să cumpere în magazinele din ţara lor mere importate din Polonia, asta în condiţiile în care ne batem cu pumnul în piept că România este un paradis agricol. Om fi noi paradis, dar tare mă tem să nu fim un Paradis pierdut, vorba lui Milton, pentru că de la fruntea până la talpa ţării suntem înconjuraţi de asemenea aberaţii.
 |
| Milu OLTEAN |
Abaterea de la calea cea dreaptă pare a fi în natura lucrurilor făcute pe la noi, iar stângăciile şi nepăsarea celor care s-au perindat pe la putere au făcut ca sistemul nostru să stea sub semnul aberaţiilor. În loc de o cale simplă spre lucruri normale, la noi s-a ales întotdeauna o spoială de hei-rup şi o tărăgănare până la Sfântul Aşteaptă, iar per ansamblu, an după an, situaţia a scăpat de sub control. Uite-aşa, am ajuns să trăim situaţii tragi-comice, care la prima vedere par să ne amuze, dar care în esenţă ar trebui să ne facă să ne ascundem în gaură de şarpe, de ruşine. Nici nu ştiu de unde să o iau, merg pe sărite. Ambasadorul Franţei crede că e o aberaţie ca românul să meargă la supermarket şi să-şi aleagă din galantare mere aduse taman din Polonia. Nu mă îndoiesc de faptul că domnia sa a apucat să vadă ceva din ţara asta şi şi-a dat seama că la noi merele cresc şi pe garduri. O fi văzut că nu stăm rău nici cu ceapa, roşiile şi ardeii, iar dacă s-ar fi uitat atent, ar fi văzut că şi pe acelea le aducem din Olanda, Spania, Israel sau te miri de pe unde, chiar de suntem în miezul verii şi producţia e în toi. Oare ne miră? Nu cred, suntem obişnuiţi cu aberaţiile. Trenul de la Baia Mare la Constanţa face două zile, autostrăzile au cel mai mare preţ din Europa şi tot se lăfăie doar la stadiul de proiect, satele uitate de lume au săli de sport moderne, iar directorii de instituţii sunt numiţi politic şi pe grade de rudenie. Drumurile-s praf, în schimb plătim accize şi roviniete de ne sar capacele roţilor, iar asigurările de sănătate tind să devină doar contribuţii la un sistem în colaps, care te obligă să te rogi în fiecare zi la Dumnezeu pentru a te feri de medici şi spitale. Suntem ascultaţi, verificaţi la sânge, stenogramele cele mai ciudate sunt „la liber”, serviciile secrete stau pe bugete astronomice, iar un biet avion prăbuşit în munţi dispare şi e găsit nu de autorităţi, ci de localnici. E o aberaţie ca statul, cel care în teorie ar trebui să aibă grijă de fiecare dintre indivizii săi - pentru că, în fond şi la urma urmei, ei compun statul - să te faulteze de fiecare dată când are ocazia şi să-ţi caute nod în papură pentru a te uşura de bani, de nervi, de zile, de tot şi toate. E o aberaţie să-ţi baţi joc de şcoală şi să falimentezi sistemul de educaţie, la fel cum e o aberaţie şi să visezi la o industrie înfloritoare şi să bagi beţe în roate economiei. E o aberaţie să te crezi cel care a luat ţara în spate pe timp de criză şi să nu le mulţumeşti celor care au suportat tăierile de salarii şi care te-au ţinut şi pe tine, cu tot cu ţară, în spate. E o aberaţie ca soţia vreunui ministru să fie anchetată penal, iar ministrul să stea relaxat, la fel cum e aberant şi să măreşti accize aiurea şi să nu negociezi nimic în favoarea ţării tale. Trăim în ţara tuturor aberaţiilor, iar din când în când văd şi alţii treaba asta. Aşa, şi?
