Nicolae Iorga, ilustrul istoric al neamului românesc, surprinde în puţine cuvinte nevoia de atitudine faţă de prezent: „Toţi vorbiţi foarte frumos despre trecut, dar ce faceţi pentru ca prezentul să fie mai frumos, mai bun?”
Autor: pr. Cristian MUNTEAN
Noua perspectivă europeană, care încearcă să niveleze culturile până la nivelul etniilor, ne provoacă la un alt tip de analiză faţă de valorile naţionale. Ele vor trebui integrate într-un context nou de valorificare a sensurilor fundamentale de exprimare a neamului, în care un loc distinct îl are credinţa.
Lumea de azi, spunea Linthand, caută mărturisitori ai credinţei şi nu apologeţi, dorind să ne facă sensibili faţă de acea parte a sufletului pe care foarte puţini dintre noi doresc s-o exploreze şi s-o valorifice într-un mod total la nivelul credinţei.
Globalizarea pune tot mai mult în dilemă identitatea etnică a fiecărei naţiuni ce se conectează la acest nou sistem. De aceea, credinţa este cea care poate stabili şi defini singularitatea şi valoarea unei naţiuni capabilă să se integreze la nivelul macroeconomic dar păstrându-şi expresivitatea în credinţă.
Astăzi, mai mult ca oricând ni se cere să ne cunoaştem credinţa chiar dacă nu ne putem defini ca mărturisitori ai ei. Relaţia omului cu credinţa este destul de fragilă. De cele mai multe ori ne limităm la gesturi exterioare sau consumăm tot felul de credinţe din popor care nu au nimic de-a face cu credinţa bisericii.
Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede. Putem spune că încrederea e ipostaza intimă a credinţei.
Cât de frumoasă e pledoaria monahului de la Rohia: „A crede“ nu e sinonim cu „a dovedi“, „a demonstra“, „a fi evident“; cu sintagma „a crede pentru că“. Dimpotrivă: „a crede“ vrea să zică „a crede în ciuda“, „în pofida anumitor realităţi“, „împotriva probabilităţilor“, „a statisticilor“, „a legii numerelor“. E un verb adversativ, o sfidare, o aruncare de mănuşă, o provocare către duhul omenesc al lumii, rânduielilor şi legităţilor ei.
Cred în Hristos, deşi există moartea, bolile, suferinţele, nedreptăţile, crimele, tortura, delaţiunea şi câte altele. în ciuda cumplitului spectacol mă învoiesc cu ideea unui Mântuitor şi Mângâietor.
Să vedem şi să credem, spun arhiereii Vechiului Testament.
Ce merit am avea dacă adevărurile credinţei: Dumnezeu, suflet, viaţă veşnică, s-ar vedea tot aşa de clar ca 2 x 2 = 4? Tocmai pentru că nu sunt atât de evidente ne cer un curaj pentru primirea lor, ne cer „ascultarea credinţei” (Romani 1,5).
Angajarea noastră în credinţă nu presupune un bigotism, ci devine responsabilă la nivelul atitudinilor pe care le avem faţă de semenii noştri şi faţă de noi înşine.
Sf. Pavel o defineşte astfel: „încredinţarea lucrurilor nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute” (Evrei 11,1). În acest fel, recunoaşterea puterii lui Dumnezeu devine putere şi pentru noi. Ne face responsabili faţă de atitudinile noastre care nu se mai pot manifesta la întâmplare. Poate şi de aici greutatea de a te angaja într-o competiţie cu propria credinţă.
Sfinţii Părinţi spun atât de frumos: „Acolo unde se sfârşeşte raţiunea începe credinţa. Mulţi spun că ei nu pot crede, pentru că nu înţeleg, şi spun că numai ignoranţii cred. Credinţa este mai mult decât raţiunea, ea nu este niciodată iraţională ci supraraţională. În domeniul credinţei operăm cu mistere. Acestea sunt mistere pentru raţiune, dar nu şi pentru credinţă. Pentru credinţă nu există mistere. Pentru raţiune luăm un obiect să-1 disecăm pentru a-1 înţelege parte cu parte. Prin credinţă acceptăm un adevăr în întregime, în ansamblul lui, fără a-1 defalca. Nu ignoranţii cred, ci cei iluminaţi. Un raţionalist se opreşte la marginea credinţei, căci acolo se termină cugetarea sa. Un credincios depăşeşte această barieră şi prin credinţa lui păşeşte în transcendent, în câmpul veşnic închis raţiunii umane limitate”.
Valoarea credinţei în perspectivă europeană va ţine seama în primul rând de atitudine. Fără această atitudine creştină întregul sistem de valori este o utopie ce nu angajează omul contemporan la nimic.
Angajarea noastră, liber consimţită, în credinţă, ne va regăsi identitatea firească în neam şi valoarea faţă de celelalte state europene lângă care fiinţăm nu prin absorbţie ci prin definire.
