În ţinutul Gherghesenilor, ca mereu de-atunci, Hristos vindecă astăzi de îndrăcire. Izbăveşte sufletul de-acel soi de moarte care-i mai rea decât moartea.
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Pentru că a te aşeza, de bunăvoie, de partea opusă lui Dumnezeu şi în starea opusă minunilor Sale e mai rău decât a intra - fizic - în împărăţia pe care El n-a creat-o. Căci Dumnezeu este Dătătorul de Viaţă, Care, acceptând moartea, cu moartea pe moarte a călcat.
Cutremurător
Glasul diavolului vorbind: „Ce-ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Rogu-te să nu mă chinuieşti...“ (Luca 8, 29) m-a cutremurat întotdeauna. Cu parşivenia-i cunoscută, exprimarea diavolului cuprinde un adevăr şi-o minciună deopotrivă. Că Hristos era Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt nu se îndoia diavolul, şi aceasta pe când mulţi din jurul Domnului o făceau. Era mai lucid diavolul decât mulţi din Israel, căci recunoştea în Drumeţul obosit şi prăfuit pe Acela Care era (este!) Calea, Care-l dărâmase pe el din strălucirile cerului în adâncul pământului, punitiv şi definitiv. Dar, pe de altă parte, „pentru ce mă chinuieşti?...“ era o constatare mincinoasă. Căci Hristos îi ceruse „să iasă din om“ (Luca 8, 29 a). Şi-acesta era chinul pentru diavol, ruperea din co-locuirea lui cu „purtătorul“ netrebniciei sale. Hristos Îşi apără chipul din omul acela, Îşi curăţă prin suflare de lumină icoana dumnezeirii din fibra de os şi duh a omului aceluia. Rămas om cu toate distorsiunile fizice şi spirituale la care-l supunea duşmanul liniştii sale.
Rugăminte
Chinuia Hristos? Nicidecum! Dar diavolul - plângăreţul deplin - gemea din chiuietorile întunericului său, căci Se ivise Lumina, putreziciunea lui fiind acum anulată prin lucrarea plină de putere a „Sării“, Care este Hristos. Mila să-L fi cuprins pe Dumnezeu? Mila şi înţelepciunea divină să fi fost faptul că dă diavolului încă o şansă, lăsându-l să locuiască porcii? Nu ştiu. Cert este că şansa acordată dracilor spre pocăire aceştia o folosesc, iarăşi, a câta oară, împotriva smeririi, împotriva vindecării de iad. Sf. Ioan de Kronstadt remarca: „Atunci când un om rău vine cu o rugăminte la un om bun, blând şi smerit, pentru mai buna reuşită încearcă să se asemene acestuia“ (capul 21 din meditaţiile la În lumina rugăciunii, Ed. Sofia, 2003, p. 15). Diavolul aceasta făcuse. Mimase îndreptarea, dar, o dată scăpat din chingi, face ce ştie a face el în prostia sa incurabilă: omoară.
Împotriva planului…
Oare doar în porci să fi intrat diavolul? Fizic, desigur că da. Nici n-ar fi îngăduit Dumnezeu altfel. Dar mental, spiritual, gestul disperat al diavolului atinge pe oamenii Gadarei, care, văzându-şi periclitată „recolta“ de unsoare, alungă pe Hristos din hotarele în care-şi ţineau viaţa. Că oricum nu erau ei prea evlavioşi o arată însăşi existenţa porcilor în preocupările lor (cu toate că Legea prevedea porcul între animalele „spurcate“!). Prin această fisură - a nepostirii şi nerespectării Legământului celui Vechi - diavolul nu umple neapărat turma de dragul izbăvirii din om, cât mai ales ca să zădărnicească planul mântuitor al lui Dumnezeu în lumea Sa. Şi pare că reuşeste.
Izbăvire
Rămânerea în luciditate a celui proaspăt izbăvit din lucrarea satanei este însă fundamentală. Acesta ia ungere de Apostol (Luca 8, 38-39), spre disperarea diavolului, care ştia, de acum, ca unde rămâne în mijlocul poporului unul singur izbăvit din robia lui, ruginesc şi cad şi lanţurile celorlalţi, căci cel rămas în numele lui Hristos are puterea lui Hristos în a zdrobi pe zdrobitorul vieţii, pe furătorul bucuriei.
De-aici şi tonalitatea bucuroasă a pericopei, cu toată reacţia, oarecum penibilă, a gherghesenilor, care au constatat - poate - cât de puţin valora un om în ochii lor. Mai puţin ca o nenorocită de turmă de porci.
De câte ori?
Dacă aceasta-i de iertat la ghergheseni, nouă, celor din morminte şi din moarte scoşi, ne mai e îngăduită confuzia de valori? Să luăm aminte la drama gherghesenilor, pe care o realcătuim cu fiecare inconstanţă pe care o arătăm în dragoste faţă de aproapele şi, prin aceasta, faţă de Hristos.
De câte ori scoaterea din păcat, din moarte, ne bucură? De câte ori nu cârtim auzind că Dumnezeu S-a milostivit de un beţiv şi l-a eliberat din patima dureroasă ce-l ucidea încet? De câte ori întoarcerea unei desfrânate în normalitatea sfinţeniei căsătoriei ne-a bucurat inima şi luminat sufletul? De câte ori bucuria dezflămânzirii unui sărac ne-a îmbogăţit?