Roşia Montană şi toate controversele care ţin de exploatarea aurului, redevenţe şi transformarea în iad a unui colţ de rai ţin din nou prima pagină. Românii au ieşit în stradă să protesteze contra proiectului şi, poate cel mai mult în ultimii ani, chiar au fost arătaţi de televiziunile care până mai ieri difuzau spoturi plătite de vânătorii de comori. Profetul Ponta a grăit, aurul e încă al nostru şi „ardelenii“ din noi s-au dovedit a nu dormi pe-o ureche.
 |
| Milu OLTEAN |
Am avut ocazia să ajung acum două săptămâni la Roşia Montană, iar impresia de zonă aflată sub un adevărat asediu de către cei de la RMGC îmi persistă vie în minte. În logica şi realitatea lor, investitorii caută profit şi oportunităţi de afaceri, iar pentru aceste scopuri „nobile“ sunt dispuşi să calce pe cadavre. Banii au curs mai abitir ca niciodată înspre campanii media care ne-o arătau pe celebra Sanda Lungu din Roşia Montană croşetând şosete pentru a supravieţui şi implorând statul să dea undă verde mineritului. Banii au curs peste tot, de la bannere prin toată zona Roşia Montană şi până la bannere pe paginile virtuale ale marilor publicaţii naţionale. Nimic n-a scăpat de asaltul banilor şi al celor dornici să scormonească în măruntaiele muntelui. Banii au întunecat mintea tuturor, de la guvernanţi la localnici. Fruntea ţării a fost mai mereu pregătită de ceva ani să gireze din pix începerea exploatării, iar locuitorii din zonă mai slabi de înger au dat demult bir cu fugiţii şi, sub presiune, au vândut tot, case, terenuri, sufletele moarte îngropate în ţărână ale străbunilor. Din când în când, au răzbătut voci ale protestatarilor şi ale celor care au sărit în apărarea muntelui şi ale localnicilor care şi-au scris pe case „Nu e de vânzare!“. Doar că, din cauza bannerelor cu RMGC, vocile lor s-au auzit rar, greu şi trunchiat. Faţă de realitatea investitorilor, realitatea protestatarilor a avut o altă optică, potrivit căreia „inima ţării“ nu e de vânzare, mai ales că procedurile de extragere a aurului implică raderea de pe faţa pământului a câtorva biserici vechi, a unui sat şi amenajarea unui lac de cianură. Fiecare judecă aşa cum vrea şi se raportează la ce vrea, realitatea fiecăreia dintre părţi e un teritoriu solid. Unii cu banii, alţii cu anii de viaţă ai muntelui şi ai zonei. În timp ce protestatarii au jucat tot timpul cu toate cărţile la vedere, încercând să-şi facă auzite vocile prin campanii mai degrabă inedite şi creative decât agresive, scormonitorii după comori au jucat tot timpul la intimidare şi la deformarea realităţii, omisiuni şi distragerea atenţiei. Pe doamna Lungu n-am întâlnit-o la Roşia, dar am văzut-o într-un filmuleţ pe internet unde vorbeşte ca un birjar şi înjură reporterii care-o întreabă de sănătate. În schimb, la Roşia Montană am fost trimis să plimb ursul pe la „Aurul Apusenilor“, incintă amenajată de cei de la RMGC, să văd o expoziţie de fotografii vechi cu aşezarea, sau să mă plimb printre căsuţele cumpărate de companie şi care vor fi reabilitate, pentru a arăta bunele intenţii. Atât. În rest, caschete galbene şi salopete albastre cu sigla RMGC. Dintr-o întâmplare, cineva m-a urcat pe creste şi mi-a arătat galeriile vechi şi splendoarea muntelui, satul Corna, peisaje incredibile pe care investitorii le vor trecute în uitare şi mai apoi şterse de pe faţa pământului. Roşia Montană e o poveste prinsă deocamdată între două realităţi: una a avizilor căutători de aur şi una a celor care vor ca zona să rămână în viaţă. Sau cele două realităţi ale lui Ponta, prim-ministrul de acord cu proiectul şi deputatul care votează împotriva lui. Roşia Montană e o poveste minunată, credeţi-mă pe cuvânt şi nu vă lăsaţi duşi cu preşul, zăhărelul sau ciorăpelul. Aurul e încă al nostru şi „ardelenii“ din noi s-au dovedit a nu dormi pe-o ureche.
