Bum, bum. În doi timpi şi trei mişcări se alege praful de turnurile de
la Geromed. Obama a câştigat alegerile, iar CNA-ul nostru vânează cai
verzi pe pereţii internetului. Pe Diaconu l-au lăsat nervii şi revine pe
scenă, Andreea Raicu are un nou iubit. Steaua o bate pe Dinamo şi
Steven Seagal îşi umileşte adversarii într-un film prost. E toamnă
adâncă. Toate bune?
Autor: Milu OLTEAN
Mi se pare că în aer pluteşte o apetenţă tot mai mare pentru comunicare, poate o fi de vină toamna care bântuie prin cartiere şi desenează modele ciudate cu frunze colorate. Alternanţa rapidă dintre soare stingher şi ploaie monotonă invită melancolia pe uşă. Reţelele de vândut iluzii la kilogram şi de arătat la toată lumea ce grozavi suntem în poze, pe unde umblăm, cu cine ne strângem mâna, unde ne bem cafeaua şi câţi bani cheltuim mi se pare că nu-s de ajuns pentru toată lumea. Iar singurătatea bântuie şi se ghemuieşte dincolo de titluri şi frânturi de ştiri. E o singurătate perversă, care îţi lasă iluzia unei poziţionări strategice în mijlocul lumii. O lume în care contezi doar aparent şi în care e mică probabilitatea să te întrebe cineva dacă eşti bine. În mod ciudat, comunicăm tot mai mult, însă vorbele sunt seci şi discuţiile lipsite de conţinut. Dincolo de explozii de turnuri stau explozii de sentimente, care n-au unde să se reverse. Ne amuzăm amar de înjurăturile lui Vadim şi zâmbim cochet când Nicoleta Luciu se lungeşte pe spate, udă fleaşcă, la „Dansez pentru tine”. În singurătatea camerei, Mircea Badea turuie, toată lumea dansează pentru tine, toată lumea veghează pentru tine, toată lumea lucrează pentru tine. E un mod de a spune, dar toată lumea îţi vrea binele, atenţie mare, numai să nu ţi-l laşi luat. Exerciţiul sincerităţii probabil că ar lua prin surprindere, cred că şi noi pe noi ne-am surprinde, darămite pe ceilalţi. Cum mai suntem? Contează că a câştigat Obama, ne aduce vreun beneficiu în mod direct? Are vreo relevanţă că Inna a debutat în cămăşuţă de in pe când avea 4 anişori pe o scenă improvizată la grădiniţă? N-are, dar salvează o discuţie înfiripată aiurea, acompaniată de stropi mari de ploaie. Că ar fi straniu să vorbim despre noi, aşa cum mai suntem, aşa cum mai simţim, aşa cum ne ştim, sau cum ne aducem aminte că eram. E o stereotipie să asociezi toamna cu melancolia şi să-ţi laşi gândurile să zboare aiurea, departe de news, flash, şocant, exclusiv, alertă şi incredibil. Este? Trăită în pasul valsului monoton dictat în jur viaţa atinge cote incandescente şi e doar o iluzie, care nu aduce nimic, decât minute, ore, aruncate de-a valma în malaxorul zilelor. Nu ardem atât de intens cum şi-ar dori civilizaţia de consum şi nici nu putem înghiţi tot gunoiul cu care suntem intoxicaţi în fiecare zi. Nu toţi. Cum mai suntem, ce mai suntem? Suntem bine? Aparent vorbim tot mai mult, asta se vede cu ochiul liber. Avem mâinile ocupate, tastăm, avem urechile ocupate de căşti şi telefoane, dar mai avem timp de noi? „A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”. Nichita şi Alifantis. Fiecare toamnă are stereotipiile ei. Aţi văzut ce culori are toamna asta?
