Ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu să ajungem şi în acest an la slăvitul praznic al Cincizecimii, sărbătoarea împlinirii făgăduinţelor făcute de Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli, ţelul şi scopul final al iconomiei mântuirii.
Autor: ÎPS Dr. Laurenţiu STREZA, Mitropolitul Ardealului
În marea Sa milostivire către neamul omenesc, Fiul lui Dumnezeu a ridicat firea noastră omenească la cer, la dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, a umplut-o de mireasma vieţii dumnezeieşti, copleşindu-o cu darurile Duhului Sfânt. De aceea Hristos a pătimit, de aceea a înviat şi s-a înălţat la cer, pentru ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască în umanitatea Sa şi pentru ca această nouă umanitate să-şi facă sălaş în sufletele noastre: „firea noastră s-a urcat cu zece zile înainte pe tronul împărătesc, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Duhul Sfânt a coborât azi la firea noastră. A urcat Domnul pârga noastră şi a coborât Duhul Sfânt... Voind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, i-a trimis îndată darurile împăcării. Noi am trimis credinţa şi am primit darurile, I-am trimis ascultarea şi am primit îndreptarea“ (In Sanctam Penticostem, PG 50, 456).
Noi suntem Biserica
Prin pogorârea Duhului Sfânt s-a pus începutul împărtăşirii noastre din viaţa dumnezeiască, din darurile de care este plină umanitatea lui Hristos. Mântuitorul S-a înălţat la cer şi toate darurile umanităţii Sale ni le trimite nouă prin venirea Sfântului Duh. Această viaţă dumnezeiască, care trece acum din umanitatea lui Hristos în umanitatea noastră, prin lucrarea Sfântului Duh, este Biserica. Hristos este capul Bisericii, iar noi mădularele ei. Prin pogorârea Sfântului Duh suntem uniţi cu Hristos şi curge în noi, de acum înainte, ca un sânge viaţa umanităţii Lui îndumnezeite. „Sunt cuprins de spaimă, spune Sfântul Grigorie Teologul, când cuget la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Înţelepciunea lui Hristos, Duhul Înfierii. El ne creează din nou în Botez, în Înviere... Izvor al luminii şi al vieţii, El face din mine o Biserică, mă îndumnezeieşte, mă desăvârşeşte“ (Oratio XXXI Theologica V, PG 36, 159BC).
Unirea cu Hristos
Aşadar, după ce S-a întrupat pentru noi şi a trăit pe pământ pentru noi săvârşind nenumărate minuni, după ce a pătimit pentru noi şi a murit pentru noi, după ce a înviat pentru noi şi S-a înălţat la cer pentru noi, Domnul Hristos Se şi uneşte cu noi prin Duhul Sfânt trimis la Cincizecime, ca să fie cu noi „până la sfârşitul veacurilor“ sub forma Bisericii. Biserică este fiecare inimă a noastă care Îl primeşte pe Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul curăţiei şi al râvnei spre mântuire; Biserică este fiecare conştiinţă care Îl primeşte pe Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul dreptăţii şi al gândului smerit; Biserică este fiecare trup care Îl primeşte în Duhul înfrânării şi al nevoinţei; Biserică e fiecare credincios în care se sălăşluieşte Duhul credinţei, al nădejdii şi al iubirii; Biserica e şi fiecare familie în care păgoară Duhul înţelegerii şi al răbdării, al sacrificiului şi al iertării; Biserică mai este şi fiecare comunitate parohială, fiecare eparhie şi fiecare neam creştin ortodox, toate unite în Duhul bunei cuviinţe şi al frăţietăţii, al solidarităţii şi al binelui comun, al mărturisirii dreptei credinţe şi al păstrării valorilor neamului. Biserică este suma tuturor acestor chipuri ale Bisericii într-o Ună, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească comuniune de viaţă şi credinţă din toate veacurile şi de pe toate melagurile.
Să primim taina!
Cât de mare şi de minunată este taina Bisericii, această mare familie din cer şi de pe pământ, în care suntem şi noi integraţi, fiecare în parte şi toţi întreolaltă, în măsura în care ne apropiem de Hristos şi ne unim cu Hristos şi ne hrănim cu Hristos în Sfintele Taine ale Bisericii şi mai ales în Taina dumnezeiască, preacurată, de viaţă făcătoare a Sfintei Împărtăşanii! Hristos este viaţa noastră, viaţa familiilor noastre, viaţa parohiilor şi comunităţilor noastre, viaţa neamului nostru, viaţa lumii întregi, iar noi toţi suntem mădularele Lui, însă numai dacă rămânem întru El, numai dacă trăim întru El, numai dacă ne aşezăm în El şi omul interior şi pe cel exterior, cugetele şi faptele, odihna şi munca, familia şi profesiunea, viaţa perosnală şi cea de obşte.
Suntem făcuţi şi noi, cei de astăzi, părtaşi acestei taine, dar se cuvine să o primim cum au primit-o şi Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mâtuitorului, cu toată încredinţarea, cu toată râvna de care suntem capabili. Să stăruim şi noi ca aceştia în învăţărura credinţei, în rugăciune, în comuniunea frăţească şi în Sf. Euharistie. Mai ales să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a adus pe lume şi ne-a făcut părtaşi acestei taine, că ne-a adunat şi pe noi în această comuniune a Duhului Sfânt, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl.
Îi mulţumim prea puţin
Slujba pe care o săvârşim la în fiecare Duminică sau sărbătoare sau în alte zile, Sf. Liturghie, în care se actualizează pentru noi Cincizeicimea, se mai numeşte şi Euharistie tocmai pentru că îi mulţumim Sf. Treimi pentru darurile Sale revărsate asupra noastră, pentru toate cele ce le-am primit din bunătatea Sa, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru sănătate şi bunăstare, pentru realizările în familie, la şcoală, în profesiune.
Desigur, avem şi greutăţi necazuri şi întristări multe, parcă tot mai multe. Îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru acestea? Dacă suntem sinceri, nu prea o facem. Mai mult, adeseori uităm să-I mai mulţumim lui Dumnezeu pentru binele care îl avem din pricina răului pe care îl suferim, oricât de mic. Suferinţa ne întunecă veselia, necazul ne alungă mulţumirea. Şi de multe ori ne plângem ca şi cum nu am avea nimic bun sau valoros.
Cu atât mai mult uităm de binele primit când necazurile se adună. Dacă privim în urmă, la cele două decenii de la căderea comunismului, nu ne bucurăm atât de mult, precum s-ar cuveni, de darul eliberării pe care ni l-a făcut Dumnezeu, cât ne supărăm pentru starea în care noi şi ţara noastă am ajuns: foarte multe boli grave, epidemii de gripă, multe morţi premature, sinucideri ale tinerilor, şomaj, nedreptate, corupţie, înstrăinare de casă, secetă, cutremure, alunecări de teren, inundaţii, dereglare a climei, criză financiară şi economică.
Întrebări...
Ne punem, desigur, întrebarea: De ce această degradare a vieţii noastre? A încetat Dumnezeu să fie iubitor faţă de noi? Nu mai avem în cer un Părinte bun la Care S-a înălţat Mântuitorul ca să ne trimită pe Duhul şi odată cu Acesta toate darurile Lui? Ce se întâmplă cu Dumnezeu? Sau, mai degrabă, ce se întâmplă cu noi? Să ne gândim cum procedează un părinte cu adevărat iubitor. Nu răspunde el copiilor şi după cum aceştia îi răspund la rândul lor? Ce face un părinte dacă copii nu mai răspund la iubire? Ce am face noi înşine dacă copiii nu ne ascultă? Continuăm să le oferim tot ceea ce avem, chiar dacă ei încep să lovească cu piciorul? Ce ar trebui să facă Dumnezeu cu noi?
... şi răspunsuri
Mai bun decât orice părinte, Dumnezeu ne-ar da sănătate, dar dacă noi o cheltuim trăind dezordonat, numai pentru plăcere şi neglijând rânduiala posturilor? Dumnezeu ne-ar da frumuseţe trupului, dar dacă noi îl dezgolim şi afişăm pretutindeni, acasă şi în public, ca să trezim poftele cele ruşinoase? Dumnezeu ne-ar da minte luminată, dar dacă noi o folosim ca să înşelăm şi să profităm necinstit de ceilalţi? Dumnezeu ne-ar da bunăstare, dar dacă noi o transformăm în lăcomie şi invidie? El ne-ar da bună întocmire a vremii, dar dacă noi poluăm natura şi o urâţim cu deşeurile pe care le aruncăm oriunde se nimereşte? El ne-ar da roade bogate, dar dacă noi nu mai încetăm să furăm, să luăm din ceea ce nu e al nostru? Ne-ar da viaţă paşnică, dar dacă noi ne tot învrăjbim şi ne răzbunăm? Dumnezeu ne-ar da armonie în familie, dar dacă noi nu mai contenim violenţa, divorţurile, adulterele? Ne-ar da copii buni şi ascultători, dar dacă noi îi avortăm sau îi abandonăm la naştere, dacă îi educăm cu televizorul sau îi părăsim pentru câştigurile materiale? Dumnezeu ne-ar da copii sănătoşi, dar dacă noi umplem ţara cu anticoncepţionale şi plătim campanii de vaccinare care nu se justifică? Dumnezeu ne-ar da conducători drepţi, dar dacă noi acceptăm cu uşurinţă legile nedrepte? Rând pe rând, îngăduim prin lege omorârea copiilor în pântece, prostituţia, incestul, relaţiile nefireşti. Dacă acestea sunt păcate pe care nu le putem curma prin închisoare, nici măcar nu prevedem o penalitate morală ca să arătăm că preţuim cum se cuvine viaţa primită de la Dumnezeu şi buna ei cuviinţă?
Ce să facă Dumnezeu?
Ce să facă Dumnezeu când nu se mai poate înţelege cu noi? Să ne bată sau mai bine să ne lase în voia noastră? Despre unii ca noi, Sf. Apostol Pavel spunea: „precum n-au încercat să păstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără de judecată, să facă cele ce nu se cuvine...“ (Rom 1,28) Să ne lase aşadar Dumnezeu să ajungem „plini de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate, de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele“?
Vom fi mai liberi, mai avuţi, mai mulţumiţi de viaţă punându-ne pe noi şi voia noastră în locul lui Dumnezeu? „Au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios... de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei“, spune Sf. Ap. Pavel. Ce fel de viaţă vom duce, ce fel de bine vom aştepta de la unele ca acestea?
Rămânerea la bine
Desigur, nu Dumnezeu e pricina atâtor rele, ci rătăcirea noastră de la credinţă, abaterea noastră de la rânduiala firii, nerecunoştinţa şi nemulţumirea. Când ne merge rău, Dumnezeu nu părăseşte, căci nu este nici un păcat care să biruiască iubirea lui de oameni, ci ne lasă. Ca un părinte iubitor ne îngăduie cu îndelungă răbdare şi, dacă nu înţelegem din experienţa binelui, ne lasă să înţelegem ce se întâmplă cu noi din experienţa răului. Dacă însă dorim iarăşi să avem parte de bine, să încetăm răul pe care îl facem şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să nu-L părăsim. Amin.
