Actualitatea Evangheliei | Duminica a 29-a după Rusalii, Luca 17, 12-19 » Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!

Era ceva spectaculos într-o astfel de întâlnire? Fără îndoială că da. Într-un fel se întâlnea moartea cu Viaţa, miasma iadului cu mireasma Raiului, boala cu Medicul şi medicamentul (căci până astăzi Euharistiei i se mai spune „phärmakôn“ / adică şi medic şi medicament, Biserica vădindu-se astfel a fi o farmacie de leacuri pentru Veşnicie!). Şi nu era ceva plăcut pentru cineva să fie întâmpinat de un astfel de bolnav. Dacă citiţi cu atenţie cărţile lui Moise, vedea-veţi câte lucruri trebuia împlinite pentru ca o comunitate să se reaşeze în sfinţenie, după ce era „spurcată“ de un astfel de caz (Levitic 13, 2 ş. u.).

Urâciunea bolii, nenorocita ei vizibilitate, atacul nenorocit ce-l făcea asupra frumuseţii, o arătau mereu o lucrătură a diavolului în viaţa omului, a comunităţii umane. Ei bine, zece hidoşiţi de boala aceasta nemernică, şedeau departe de mulţime (Lc 16, 19), jinduind ca măcar privirea Învăţătorului să cadă asupra lor. Acest apelativ „Învăţătorule“ ne duce cu gândul că-L ascultaseră între timp propovăduind şi identificaseră în glasul Lui acea „putere multă“ (Mt 8) care avea să facă din Hristos nu doar Învăţătorul, cât, mai ales, Mântuitorul lumii. Dacă ar fi să facem o tâlcuire alegorică a acestei chemări, am spune că raţiunea celor bolnavi de lumea aceasta, în care pata necredinţei celei leproase a cuprins întregul trup social, are nevoie mai întâi să înţeleagă măcar că Hristos este Înţelepciunea cea adevărată. Sau, după cum spune Părintele Rafail Noica, să se întrebe şi să-şi răspundă: „Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credinţa în cuvintele lui Dumnezeu?

Cuvintele lui Dumnezeu îi pot părea omului, şi par de cele mai multe ori, sminteala cea mai mare şi însuşi Apostolul Pavel nu se sfieşte a vorbi de «nebunia lui Dumnezeu», dar adaugă că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înţeleaptă decât înţelepciunea omului. Înţelepciunea omului e neputincioasă, precum şi omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu această nebunie, şi vom vedea că asta era înţelepciunea.“ (Ieromonahul Rafael Noica, «Cultura Duhului», Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 28-29)

Acolo este începutul izbăvirii din leprozeria necredinţei ce ne-a furat sănătatea sufletească. Cuvântul lui Dumnezeu, sălăşluind şi petrecând în om (In 6, 56; 15, 4-5) este mâna întinsă pe care El, Cuvântul, o oferă minţii noastre stângace, pentru a o îndrepta, trecând de la informare la formare în Duhul Sfânt, căci Cuvântul, în viaţa duhovnicească, este Împărtăşire. Or, lecţie întru aceasta ne dau leproşii, cei zece. Care au trecut de la auzire la ascultare şi de la ascultare la percutantă cerere de mântuire.

Domnul nu face altceva decât să-i trimită să se arate preoţilor. După cum cerea – am mai spus – rânduiala Legii Celei Vechi (Levitic 13, 2 ş.u. sau Levitic 14, 2-3), îndată după vindecare omul trebuia să se prezinte la Templu, unde preoţii constatau vindecarea – când exista – şi-i repuneau în „drepturile cetăţeneşti“ ale neamului lui Israel. Dar nu-i greu de înţeles că de fapt niciodată în mentalitatea poporului simplu omul acela nu era privit decât tot ca un ex-lepros, o sursă de posibilă îmbolnăvire pentru cei din jur. Cert este că „în timp ce mergeau“ (Lc 17, 14b) cei zece s-au vindecat. O vindecare făcută, fără îndoială, în văzul celorlalţi cât se poate de consternaţi, de înmărmuriţi. Nu ne este redată reacţia lor, dar o putem bănui din alte situaţii similare (Lc 5, 15 arată clar „flacăra“ ce se întinde vestind vindecările: „Dar vorba despre El se răspândea şi mai mult şi numeroase mulţimi se adunau să asculte şi să se vindece de bolile lor“).

În exegeza ce o parcurgem de obicei, avem tendinţa de a-i înfiera pe cei nouă care, cel mai probabil, şi-au continuat drumul spre Templu, spre a-şi primi dezlegarea preoţilor pentru repunerea lor în lume. Era oarecum firesc aceasta. Împlineau porunca lui Hristos. Că unul s-a întors, iarăşi firesc. Samarineanul n-ar fi fost primit oricum laolaltă cu ceilalţi de către preoţi, căci era „de alt neam“, după cum Hristos Domnul subliniază, pedagogic, înainte de a-i spune samarineanului: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“ (Lc 17, 19). De obicei ne repezim să înfierăm pe fariseu (din parabola cu vameşul şi fariseul) sau pe preotul şi levitul ce trec pe lângă cel căzut. Uitând că ei fac ceea ce învăţaseră să facă, ceea ce li se prezentase ca normal să facă. Abia acum apelativul „Învăţătorule“ îşi descoperă adâncimea. Hristos venea să-l înveţe şi pe samarinean (ca şi pe vameş la locul potrivit) că nu este pierdut. Că de acum Legea se des-limita să poată cuprinde şi inima şi mântuirea lor.

„Cuvântul lui Hristos este trecerea de la disciplină la viaţă. Spune Evanghelia Sfântului Ioan: «Legea prin Moise s-a dat, dar Harul şi Adevărul prin Iisus Hristos au venit» (In 1, 17)“ (Cf. Rafael Noica, op. cit., p. 25). Era şi lecţia pe care Hristos o dădea ascultătorilor. Boala îi făcuse una pe leproşi. Nu erau leproşi iudei şi un lepros samarinean. Erau leproşi. Boala, ca o uniformizare şi unitate – ceea ce noi înşine simţim trecând printre paturile spitalelor când boala face una din săraci şi bogaţi, domni sau simpli – acum vindecată, lăsa să se vadă diferenţierile pe care Legea cea Veche le făcea. Gândiţi-vă cât de şocant ar fi sunat în urechile fariseilor prezenţi (care, de la versetul 20, se arată interesaţi de chestiuni eshatologice) că şi credinţa samarineanului este mântuitoare. A aceluia care se închina pe alt munte decât muntele închinării lor, care, prin împreunare cu alt neam, se transformase în ruşinea lui Israel, vrednic de ocolit în orice situaţie.

Că aici este una din cheile tâlcuirii Evangheliei acesteia ne-o arată, ca de obicei, Apostolul Duminicii acesteia (Col 3, 4-11) ce ţine întru sine cuvintele: „Când Hristos, viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă. Prin urmare ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli – din pricina cărora vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, întru care şi voi aţi umblat odinioară, pe când trăiaţi întru ele. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, devreme ce v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, laolaltă cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou care, spre cunoaştere, se reînnoieşte după Chipul Celui Ce l-a zidit. Acolo [„unde este Hristos”, cf. Gal 3, 1] nu este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos totul întru toţi“ (Col 3, 4-11).

Iată-l dar pe Sfântul Apostol Pavel prelungind peste timp lecţia pe care Hristos Domnul o dă „pe când [Iisus] mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat“ (Lc 17, 11-12a). Că la întâlnirea cu suferinţa, cu moartea celuilalt, fizică sau spirituală, nu trebuie să te prevalezi de norme ale legii, cât de legea aceea adâncă a iubirii şi împreună-lucrării cu celălalt la izbăvirea lui, la slobozirea din nenorocire. Schema pedagogică a renunţării la păcat pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel colosenilor, şi prin ei nouă, oferă coloana vertebrală a unei morale cu Hristos opusă oricărei etici lipsită de Hristos, plină de drepturi ale omului sau animalelor sau cine ştie cărei alte creaţii dumnezeieşti, dar lipsită de dreptul lui Dumnezeu, nefundamentată pe Cuvântul lui Dumnezeu care dă adevărata înţelepciune.

Şi mai este ceva de remarcat. Nu de puţine ori în comunităţile creştine cărora le aparţinem prin viaţa liturgică şi duhovnicească, se întâmplă ca unii din cei pe care-i socotim a fi leproşi (şi ce teribilă diagramare a leprei spirituale face Sfântul Pavel, identificându-i „bubele“) să se întoar-că, vindecat de Hristos, spălat în Taina Spovedaniei, hrănit cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Să nu fim neatenţi cu acela ce se întoarce din zvârcoleala amarnică a unei vieţi fără Hristos la dulcea trăire cu Domnul. Să nu fim purtători ai sindromului fratelui fiului risipitor, cârtind la dragostea cu care Dumnezeu îl primeşte pe acela. Ci, slugi nevrednice, să lăudăm pe Hristos Ce Se face loc de primire tuturor întorşilor din boală în sănătate. Din moarte la viaţă.