În cuvântările sale duhovniceşti, adresate milanezilor, Sf. Ambrozie, episcopul lor de veac IV, are unul ce priveşte pocăinţa.
Autor: pr. Constantin NECULA
Între cuvinte, o propoziţie pare a fi diamantul din inel montură duhovnicească rară. Căci zice Părintele: „Tresaltă Domnul de bucurie când poate ierta, reducând ceea ce i s-ar fi îngăduit a fi răzbunare şi pedeapsă“ (Despre Pocăinţă I. IV. 16).
Cât valorează iertarea lui Dumnezeu
„Tresaltă Domnul de bucurie când poate ierta...“ îmi pare a fi una din acele spuse de care, agăţându-ne corect duhovniceşte, putem ieşi la liman din toate vâltorile vieţii noastre pământeşti. Pe de-o parte însă, atunci când vorbim despre iertare, întotdeauna vorbim despre pocăinţă, iar atunci când vorbim despre pocăinţă, vorbim despre smerenie, cea care are în miezul ei conştiinţa greşelii, a păcatului.
Într-o lume a înşirării de cuvinte, atunci când auzi cuvântul iertare, îţi pare că nu mai afli acelaşi conţinut ca acela pe care iertarea-l avea dintâi. Se iartă oameni între ei fără a avea însă conştiinţa că vreunul a greşit, de aceea, la primul pas, totul se năruie asemeni legendarei mănăstiri care ziua (la lumină, aşadar) se înălţa, iar noaptea se surpa. Se iartă curente politice sau ştiinţifice între ele de dragul unui pseudo-ideal uman, sau măcar social, şi constaţi că lucrurile nu pot merge bine mai departe, pentru că miezul lucrului împreună, după iertare, este acela al conştiinţei păcătoşeniei, iar, mai apoi, al iertării. „Te iert, dar nu te uit“ pare a fi moto-ul unui întreg apanaj de iertări, praf în ochii celor care cred că iertarea este o structură duhovnicească legată de conjucturi favorabile. Se iartă ţări între ele, lăsând, dincolo de graniţe înghimpate, sufletele fraţilor de acelaşi grai şi acelaşi sânge, neexistând decât răniri şi dureri înăbuşite care, undeva, cândva, izbucnesc la lumină.
Ca un cântec…
Iertarea. Poate că este cuvântul cel mai des vehiculat atât în Biserică şi arealul ei misionar, cât şi în lumea altor religii unde, de milenii, a ierta înseamnă a ucide fără tortură. A ierta, iertare. Ca un cântec care dezmorţeşte inimile şi, aşa-i datul de Sus, parcă, fiecare avem de cerut iertare de la fiecare şi, uneori, s-o recunoaştem, chiar o facem bine. Bine, adică având adâncă conştiinţa vinovăţiei noastre, a stării noastre vinovate. Jocul copiilor ascunde în el şi drama necunoaşterii păcatului, a greşelii. O dramă de origine adamică, de altfel, în care vina-i transmisă tot mai uşor spre celălalt. Partenerul. Şi lumea iertării aduce uneori cu o sală de clasă de grădiniţă în care fiecare se disculpă, dar unul din ei, cel slab, de cele mai multe ori, zace rănit în mijlocul grupei. Şi, uneori, ca mereu în viaţă, victima devine vinovatul principal şi-i face pe atacatori să strângă rândurile, ca să-i dovedească vina.
Citiţi comentariul integral în ediţia tipărită a ziarului.
