DĂSCĂLIȚA. Profesoara medieșeancă Ella Kiss a petrecut o viaţă întreagă în slujba comunităţii și a școlii din Copşa Mică

„Dăscălia este o profesie de iubire, de suflet. Cine nu simte dragoste pentru copii să nu se facă dascăl!”, spune la 79 de ani învăţătoarea pensionară Ella Aurora Kiss. Fără iubire nici n-ar fi putut să se pună în slujba comunităţii şi şcolii din Copşa Mică, acolo unde a făcut naveta, de la Mediaş, vreme de 42 de ani. N-a mai socotit câte generaţii i-au trecut prin mână, câţi copii au descifrat tainele Abecedarului sub privirea ei, dar îşi recunoaşte foştii elevi, peste ani, după lumina din ochi. Şi, mai mult decât atât, „citeşte” oamenii ca pe-o carte deschisă.

Autor: Milu OLTEAN

Primul clopoţel, prima zi de şcoală cu mama de mână. Buchetul de flori imens şi ghiozdanul aşezat pe umeri. Sala de clasă, banca, alţi micuţi smulşi din curtea bunicilor şi trimişi direct la şcoală. Iar când părinţii pleacă... rămâne învăţătoarea! Amintirea dascălului din primele clase este una vie, pe care o vom purta cu noi toată viaţa. Un dascăl de poveste, care şi-a câştigat preţuirea copşenilor, este Ella Kiss, care vreme de 42 de ani a făcut naveta de la Mediaş la Copşa Mică. La aproape 80 de ani, dăscăliţa stârneşte mirare atunci când îşi recunoaşte foştii învăţăcei doar după privire.

Pe urmele tatălui

Ella Aurora Kiss s-a născut în Fărăgău, judeţul Mureş, acolo unde tatăl era dascăl. Mai târziu, a dus mai departe „moştenirea” părintelui ei. Copilăria i-a fost un periplu prin satele Transilvaniei de Nord, acolo unde tatăl era trimis la post, la bunicii din judeţul Cluj sau la Aiud, de unde erau bunicii din partea tatălui, şi chiar la Mediaş, acolo unde mama sa a ajuns după război. „Tata, care fusese dascăl ungur, a murit în război. Înainte de război eram bogaţi. După, ne-am trezit săraci. Bunicilor li se confiscase totul, a venit naţionalizarea, vremuri complicate... Toţi au suferit. Mama a trebuit să ne întreţină şi a căutat de lucru. Aşa a ajuns la Mediaş, prin nişte rude, şi a găsit de lucru la Gaz metan. Aici ne-a adus şi pe mine în clasa a VII-a, pe sora şi pe fratele meu”, îşi aduce aminte Kiss. N-a stat prea mult alături de mamă, deoarece s-a decis să se facă dascăl. „Tata urmase Colegiul Bethlen din Aiud, o instituţie maghiară prestigioasă, şi tot acolo am vrut şi eu să merg. Mama n-a prea vrut, rudele spuneau să nu mă dea de acasă. I-am spus clar: «Mamă, eu vreau să păşesc pe urmele tatălui meu, eu vreau să devin dăscăliţă». Şi ea n-a mai zis nimic”, ne-a povestit Ella Kiss. Şi-a urmat visul, așa că în 1955 era proaspătă absolventă a Colegiului Pedagogic. Dascăl cu acte în regulă.

La Copşa Mică, via Buia

În acel an a revenit la Mediaş şi a început să caute de lucru. Vremurile erau tulburi, iar provocările mari pentru un tânăr dascăl maghiar. Toată familia se interesa de un loc de muncă pentru Ella, iar printr-o conjunctură s-a ivit varianta Copşa Mică. „Nu ştiam nimic de Copşa, văzusem doar gara, din tren, când mergeam la Aiud. Inspectorul zonal mi-a zis să uit de Copşa şi să merg la Buia, că şi acolo e un post. Era, de loc, din Buia şi dorea să rezolve treaba acolo. Până la urmă, ne-am înţeles cumva. A zis că-mi dă repartiţie la Copşa, dar să merg să încep anul şcolar la Buia. Şi, când vine dascăl acolo, mă aduce la Copşa. Am acceptat”, povesteşte Kiss. Chiar dacă a călătorit la Buia în căruţă, pe frig şi ploaie, oamenii din sat i-au mers la suflet. „Am stat ceva mai bine de o lună la Buia. Erau 30 de copii maghiari în patru clase, eram singurul dascăl la acei copii. Oamenii erau tare de treabă, m-au îndrăgit. A venit mai apoi o fată, fostă colegă, iar eu am plecat la Copşa Mică. Am lăsat în urmă nişte oameni extraordinari, cu care ţin legătura şi azi”, spune Ella Kiss.

„Tanító néni”

În toamna anului 1955, o fată timidă, cu o valijoară în mână, cobora pe peronul gării din Copşa Mică, în drum spre școala din Copşa sat, singura şcoală din localitate la acea vreme, pentru a-şi lua în primire postul de dascăl în limba maghiară. „Copşa Mică de atunci era departe de cea de azi, nu erau blocuri, ohoo.... Am coborât din tren, am ieşit în şosea, nu erau case lângă gară. Unde s-o iau? Spre dreapta. Şi m-am tot dus până spre Axente Sever. Aveam o valijoară şi m-am aşezat pe ea, să-mi trag sufletul. Mă gândeam că nu merg bine, n-avea cum să fie Copşa aşa departe. Venea un ţăran cu un car cu fân şi omul m-a observat. Eram nedumerită şi m-a întrebat unde merg. I-am zis că la şcoală şi a zis că-s departe tare. M-a suit în car, pe fân, aşa am ajuns în Copşa sat. M-am dat jos din car la poarta şcolii”, îşi aminteşte dăscăliţa. Opt ani a mers Ella Kiss la şcoala din Copşa Mică, timp în care copiii au strigat-o cu drag „Tanító néni”, adică învăţătoare, în limba maghiară. Apucase să se formeze ca dascăl, dusese chiar şi o promoţie la bun sfârşit, când viaţa i-a rezervat o altă provocare. 

30 de ani la secţia română 

„În ’63 s-au redus posturile, aveam copii mai puţini, eram trei dascăli şi unul trebuia să plece. În mod cert, nu eram în situaţie, dar după o discuţie cu inspectorul am decis să plec eu. Era o colegă din secuime, parcă era însărcinată, locuia lângă şcoală şi... Aş fi vrut să merg la Mediaş, dar era nevoie de dascăl tot pe plan local, la şcoala nouă românească, actuala Şcoală nr. 3”, rememorează Kiss. Anul 1963 a prins-o ca învăţătoare la o nouă şcoală, la secţia română. Nu i-a fost uşor la început; părinţii n-o cunoşteau şi nu ştiau ce poate. Dar tânăra învăţătoare nu s-a lăsat până n-a făcut treabă cu una dintre clasele slabe. „După câţiva ani la şcoala românească, toată lumea mă dorea, brusc toţi doreau să-şi înscrie copiii la mine în clasă. Ştiau că stau de capul copiilor, că am vorbă bună şi răbdare. Mă ocupam de ei până înţelegeau. Dar n-a fost mereu aşa. Când am venit, în primul an, spuneau oamenii că nu-şi dau copilul la unguroaică. M-am ambiţionat mai tare, pentru a demonstra că sunt bună. Când au văzut că şi unguroaica face treabă, erau buluc la mine”, se amuză dăscăliţa. 

O viaţă de navetă

Până în 1993, când s-a pensionat, Ella Kiss a făcut zilnic naveta Mediaş - Copşa Mică. Azi pare o nimica toată să te sui în maşină şi să baţi vreo 10 km, dar lucrurile nu stăteau aşa în urmă cu 30-40 de ani. Prin Copşa trecea doar un autobuz. „Mai apoi au pus Convenţia, dar mergea la 6 dimineaţa, ajungeam prima la şcoală. Am făcut naveta şi cu trenul, era teren viran în zona gării şi bătea un vânt pe timp de iarnă, de te degera. Nici trenurile nu circulau cum trebuie, ajungeam la şcoală ca un Moş Crăciun, iar directorul îmi lua mâinile şi le frecţiona, pentru că nici nu mai ştiam ce de capul meu. Dar nu m-am gândit să renunţ”, spune Kiss. Ba mai mult, a făcut naveta şi după pensie, vreme de patru ani, când părinţii elevilor maghiari de la şcoala din Copşa sat au rugat-o să nu le lase odraslele fără dascăl. „Nici nu mă pensionasem bine, că m-am trezit la uşă cu părinţii copiilor de la secţia maghiară, că n-au dascăl. M-au rugat să revin la catedră, că rezolvă ei tot ce trebuie la Inspectorat. Le-a fost repartizată o fată, dar aceea dorea maşină la scară şi taxi plătit. M-am întors patru ani la catedră”, povesteşte ea. 

Satisfacţii la catedră

Dăscăliţa a iubit şi iubeşte necondiţionat copiii, dar în acelaşi timp i-a iubit şi pe părinţi. Iar dragostea lor s-a întors mereu către ea. Ella Kiss se mândrește că n-a apucat în viaţă să înalţe catedrale, nici școli sau măcar case, dar, în schimb, a reuşit să construiască suflete. Și-a dat interesul şi s-a străduit să deschidă ochii spre lume şi cunoaştere elevilor pe care i-a avut în faţă. „N-am făcut niciodată diferenţe între copii, indiferent că erau români, maghiari sau ţigani. Ştiţi ceva? Eu eram foarte bine cu ţiganii din Copşa, m-am împăcat foarte bine cu ei, pentru că am încercat să-i înţeleg, să-i ascult. Trebuie să iubeşti la fel şi părinţii şi copiii, pentru că părinţii ne dau materia primă. Cu acea materie primă lucrează dascălul, despre care se spune că e sculptorul sufletelor. Iubirea pe care am dăruit-o atâţia ani am şi primit-o înapoi şi e mare lucru să te simţi iubit şi apreciat”, mărturiseşte Kiss. Iar satisfacţiile au fost numeroase, pentru că, atunci când te simţi parte a unei mari familii, n-are cum să fie altfel. „Poate bucuria cea mai mare era să auzi un copil, care poate n-a fost la grădiniţă, dar pe care îl înconjurai cu dragoste şi învăţătură, numai îl auzeai că se ridică din liniştea clasei şi strigă: «L-am făcut! L-am făcut!». Şi era vorba de o literă pe care se chinuia s-o scrie. Victoria lui era şi a ta. Sunt bucurii mărunte, dar cine nu şi-ar dori aşa o viaţă plină de bucurii mărunte?”, conchide Ella Kiss.

Un dar aparte

Apropiații spun despre Ella Kiss că ar avea darul de a-i citi pe oameni. Şi vede în ochii lor cum sunt! Iar ochii pe care i-a văzut nu-i uită niciodată, poate să-şi recunoască foştii elevi doar dintr-o privire. „Se miră unii când îi recunosc, li se pare uimitor după atâţia ani! Spre bucuria mea, mă caută şi acum foşti elevi. Anul trecut a fost unul tocmai din Spania, a venit să-mi arate că are gemeni, a venit cu soţia... Ce bucurie mai mare poţi să trăieşti?”, mărturisește dăscălița.