„Ce-mi mai lipseşte?”

Un om bogat - ne spune Evanghelia de astăzi - s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos şi a zis aşa: „Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” După Tradiţie, acesta a fost un tânăr.

Mântuitorul însă nu-i răspunde aşa cum am aştepta noi, ci, în primul rând, îl întreabă de ce Îl nu-meşte bun: „Nu ştii că numai unul singur Dumnezeu e bun?” De ce, oare, l-a întâmpinat tânărul cu aceste cuvinte? De ce nu I-ar fi spus: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu...”, aşa cum au strigat demonii când Mântuitorul i-a izgonit din cei posedaţi? El i a zis atât: „Învăţătorule bun...“ A pus două lucruri alături, care nu sunt compatibile, nu se potrivesc. Ştim că unul singur e bun, Dumnezeu, dar pe El nu L-a recunoscut că e bun şi I-a zis numai „Învăţătorule...” Aşa facem şi noi când ne apropiem de Mântuitorul Iisus Hristos şi cerem fără să I fim recunoscători. Spunem: „Dă-mi, Doamne! Dă-mi, Doamne!... Va să zică eşti bun; profităm de bunătatea aceasta a Ta”, fără să facem în schimb şi noi ceva sau fără să-L preamărim ca Dumnezeu.

Şi adaugă apoi Mântuitorul Hristos: „Dacă M-ai întrebat, îţi spun: Păzeşte poruncile, ţine poruncile!...” Şi începe să-i explice câteva dintre porunci: să nu omori, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta... Şi atunci Îi răspunde tânărul: „Toate acestea le-am făcut de când eram mic. Ce-mi mai lipseşte?”. Iar Mântuitorul adaugă: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi toate averile, împarte-le săracilor şi vino şi-Mi urmează Mie, şi plată mare vei avea în ceruri”. Ce s-a întâmplat, ştim cu toţii...

Din această întâmplare învăţăm un lucru foarte important: că viaţa noastră aici, pe pământ, nu este altceva decât un timp pregătitor pentru viaţa de Dincolo; că cel mai mare dar pe care-l putem câştiga, cea mai mare bogăţie pe care o putem câştiga este viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică se câştigă prin împlinirea Poruncilor.

După ce a prezentat poruncile, Mântuitorul a dat un fel de sentinţă, care ne îngrozeşte, dacă nu înţelegem adevăratul sens al bogăţiei. Vedem un om atât de necăjit, atât de întristat, pentru că i s-a oferit Cerul, iar el n-a mai zis nimic, ci s-a întristat şi a plecat.

De aceea, Mântuitorul spune: „Mai lesne va trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Există şi altă variantă: „Mai lesne este să intre o funie prin urechile acului...“ Cum poate să intre o funie sau o cămilă prin urechile acului?... Această expresie cu cămila este luată dintr-un fapt real. Cetăţile mari erau înconjurate de porţi care se închideau noaptea. Cetatea Ierusalimului avea şi o poartă care era mai mică, o uşă prin care omul trebuia să intre aplecându-se, iar cămila trebuia să fie pusă în genunchi şi forţată să intre înăuntru. Această poartă se numea Urechile acului.

Şi s-au întristat ucenicii, s-au supărat şi au întrebat pe Mântuitorul Iisus Hristos: „Doamne, dar atunci cine se poate mântui?” Şi spune Mântuitorul: „Ceea ce la om nu este cu putinţă, este cu putinţă la Dumnezeu”. Avem toţi putinţa aceasta de a-L preamări pe Dumnezeu prin propriile noastre fapte. Şi sunt atâtea exemple în viaţa Bisericii şi în Scriptură, în acest sens.

Fiecare, în felul nostru, suntem bogaţi înaintea lui Dumnezeu. Unora ne-a dat înţelepciune, altora familii frumoase, altora viaţă îndelungată, sănătate. Toţi suntem bogaţi în Hristos. Totul e să ştim să dăruim aceste bogăţii lui Dumnezeu, prin aproapele nostru, prin lucrul în care ne pune El să-L slujim.

Bunul Dumnezeu să ne trezească pe toţi, să ne aprindă de dragostea Lui, să zidim adevărata Sa Biserică! Adevărata Biserică, cea una. Amin.

---