Într-o carte pe care mi-a dăruit-o, cu lacrimi şi durere, Părintele Nicolae Grebenea - "Amintiri din întuneric" (Ed. Scara, 2000, colecţia Documente) -, de nenumărate ori în analizele mai mult decât pertinente ce ţintesc societatea românească aruncată pradă apocalipsului comunist, în gura oamenilor Securităţii este pusă afirmaţia credibilă şi sigur exprimată: "Am terminat cu religia (creştinismul) în România! I-am câştigat întâi pe copii..." Şi părintele Grebenea analizează, iarăşi pertinent, conul de umbră în care Statul român comunist (prin renumitul ministru de interne Teohari Georgescu) aruncase pregătirea creştină a tinerilor, mai cu seamă a celor ortodocşi. Inexistenţa pregătirii şi catehizării în domeniul credinţei ortodoxe, ocuparea cu tot felul de acţiuni „instructive“, umilirea publică a preoţiei sau stupida apologetică de sorginte fals-ştiinţifică turnată în conştiinţa copiilor erau cu adevărat premise ale unei nenorociri care astăzi, din timp în timp, răbufneşte la „maturii“ populaţiei româneşti.
În discuţii libere sau „dirijate“, unele chiar televizate, epatează tot mai des aceia a căror copilărie religioasă a fost strâmbată de acest încă nejudecat colos care a fost „învăţământul politic“, vârful aisbergului învăţământului românesc postbelic. Cu o bibliografie blocată în reviste ca Arici pogonici sau Cutezătorii, mereu citând din ateul şi, fie vorba-ntre noi, prost pregătitul Victor Kernbach (fiecare pare "colosal" pe lângă "piticul" de Mircea Eliade, în concepţia acestor "ziditori de ştiinţă nouă") sau cine ştie mai care scriitor la comandă de mituri ateizante sau, din contră, citând din reviste de a căror existenţă ştiu doar ei şi, probabil, doi-trei extratereştri, autori ai revistei, cu o bâiguitoare cultură în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărurilor creştine. Foştii pionieri inundă mass-media în speranţa că vor da lovitura de graţie "retrogradului ortodoxism". Auzindu-le siguranţa şi analizându-le ţinuta intelectuală, rămâi, uneori, uimit cum se poate ca astfel de oameni să iasă pe piaţa de valori a informaţiei centrale, ba, mai mult, uneori chiar să ocupe scaune ministeriale. Entuziasmaţi de ei înşişi, se aplaudă între ei şi-şi dau dreptate.
Recunoşti ecoul muncii lor - sau al modului în care sunt ei "munciţi" - şi pe la câte un tânăr sau la câte o tânără care se apropie de Biserică, de cele mai multe ori pentru Taina Sfintei Spovedanii dinaintea Tainei Cununiei, ca de un stup de "ipocrizie si incultură". Te uimeşte nonşalanţa prin care aceştia spun că, în fond, beţia, curvia, hoţia sunt modul de viaţă care le convine şi-i aşează, real sau închipuit, în normalitatea anormală a vremii ce-o străbatem. Dar, mai apoi - văzându-i întăriţi în credinţa că totuşi Dumnezeu există, că preotul nu este simplu funcţionar spiritual (cum îl tot "pictează" marii realizatori de fresce sociale) - simţi că vorba vânturată de mega-parapsihologii amintiţi nu prea a atins, ontologic, sufletul celor tineri.
Şi-ţi aduci aminte că pe când cei ce socoteau că au distrus credinţa ucideau - ca nişte necredincioşi ce erau - pe strada lui Decembrie 1989, tineri îngenuncheaţi care rosteau "Tatăl nostru". De la ei vor fi auzit-o pruncii de azi care duc mai departe credinţa pe care atâtea şi atâtea generaţii de români au mărturisit-o prin îngroparea lor la temelia României creştine.
De-aceea mă gândesc cu drag la preoţii ortodocşi şi la mărturisitorii ortodocşi înveşmântaţi de Slava Învierii prin temniţele comuniste. Ei ne-au pregătit răzbunarea de azi în care copiii se-nchină şi se bucură de harul şi darul cunoaşterii lui Dumnezeu.
Rămaşi cu marţienii lor şi cu ceilalţi extratereştri, ceilalţi luptă încă la surparea credinţei. Să luăm seama! Să nu jignim copiii, că aceştia, "epatanţii, viitorologii..." au dat în mintea lor. Măcar de le-ar da Dumnezeu minte de copil, luminată şi blândă...
În discuţii libere sau „dirijate“, unele chiar televizate, epatează tot mai des aceia a căror copilărie religioasă a fost strâmbată de acest încă nejudecat colos care a fost „învăţământul politic“, vârful aisbergului învăţământului românesc postbelic. Cu o bibliografie blocată în reviste ca Arici pogonici sau Cutezătorii, mereu citând din ateul şi, fie vorba-ntre noi, prost pregătitul Victor Kernbach (fiecare pare "colosal" pe lângă "piticul" de Mircea Eliade, în concepţia acestor "ziditori de ştiinţă nouă") sau cine ştie mai care scriitor la comandă de mituri ateizante sau, din contră, citând din reviste de a căror existenţă ştiu doar ei şi, probabil, doi-trei extratereştri, autori ai revistei, cu o bâiguitoare cultură în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărurilor creştine. Foştii pionieri inundă mass-media în speranţa că vor da lovitura de graţie "retrogradului ortodoxism". Auzindu-le siguranţa şi analizându-le ţinuta intelectuală, rămâi, uneori, uimit cum se poate ca astfel de oameni să iasă pe piaţa de valori a informaţiei centrale, ba, mai mult, uneori chiar să ocupe scaune ministeriale. Entuziasmaţi de ei înşişi, se aplaudă între ei şi-şi dau dreptate.
Recunoşti ecoul muncii lor - sau al modului în care sunt ei "munciţi" - şi pe la câte un tânăr sau la câte o tânără care se apropie de Biserică, de cele mai multe ori pentru Taina Sfintei Spovedanii dinaintea Tainei Cununiei, ca de un stup de "ipocrizie si incultură". Te uimeşte nonşalanţa prin care aceştia spun că, în fond, beţia, curvia, hoţia sunt modul de viaţă care le convine şi-i aşează, real sau închipuit, în normalitatea anormală a vremii ce-o străbatem. Dar, mai apoi - văzându-i întăriţi în credinţa că totuşi Dumnezeu există, că preotul nu este simplu funcţionar spiritual (cum îl tot "pictează" marii realizatori de fresce sociale) - simţi că vorba vânturată de mega-parapsihologii amintiţi nu prea a atins, ontologic, sufletul celor tineri.
Şi-ţi aduci aminte că pe când cei ce socoteau că au distrus credinţa ucideau - ca nişte necredincioşi ce erau - pe strada lui Decembrie 1989, tineri îngenuncheaţi care rosteau "Tatăl nostru". De la ei vor fi auzit-o pruncii de azi care duc mai departe credinţa pe care atâtea şi atâtea generaţii de români au mărturisit-o prin îngroparea lor la temelia României creştine.
De-aceea mă gândesc cu drag la preoţii ortodocşi şi la mărturisitorii ortodocşi înveşmântaţi de Slava Învierii prin temniţele comuniste. Ei ne-au pregătit răzbunarea de azi în care copiii se-nchină şi se bucură de harul şi darul cunoaşterii lui Dumnezeu.
Rămaşi cu marţienii lor şi cu ceilalţi extratereştri, ceilalţi luptă încă la surparea credinţei. Să luăm seama! Să nu jignim copiii, că aceştia, "epatanţii, viitorologii..." au dat în mintea lor. Măcar de le-ar da Dumnezeu minte de copil, luminată şi blândă...
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
