vineri, 6 aprilie 2018

Publicat la 12:00:00 de

Prin moarte, spre miracolul vieții


Monitorul de Mediaș vă prezintă câteva obiceiuri pascale din județul Sibiu.

În zona Sibiului există obiceiul să fie împodobit un pom cu ouă frumos decorate. Această tradiţie este păstrată de la comunităţile saşilor din Transilvania, iar în zilele noastre e preluată şi în familiile mixte sau chiar în familii româneşti. Ceremonialul e asemănător cu cel al bradului de Crăciun, cu deosebirea că globurile sunt înlocuite cu ouă, iar bradul cu crenguţe de pomişori înflorite, atent aranjate într-o vază.

Oul crud este golit de conţinut prin două orificii făcute cu un ac de cusut în cele două capete; prin suflare, gălbenuşul şi albuşul sunt eliminate, rămânând doar coaja oului. Prin orificii se trece un fir cu aţă, ce se înnoadă apoi la un capăt, şi astfel oul poate fi agăţat. Dar mai întâi oul este pictat şi colorat sau decorat cu abţibilduri. Vaza ce conţine crenguţele înflorite şi ouăle frumos decorate are un loc de cinste la masa sărbătorilor pascale.

Jocuri cu ouă

În strânsă legătură cu tradiţiile săseşti sunt şi jocurile cu ouă de Paşti, practicate în localităţi din judeţul Sibiu. Aceste jocuri şi interferenţele între tradiţiile româneşti, săseşti şi maghiare sunt amintite de Artur Gorovei, care face un studiu comparativ cu accent pe ţările occidentale. Oul înroşit, simbol al sărbătorilor pascale, este cinstit în localităţile din judeţul Sibiu prin diferite jocuri ai căror actanţi sunt deopotrivă cei mici şi cei mari.
În Sălişte, ouăle roşii sunt câştigate în cadrul unui joc cu mingea. Băieţi şi tineri ies în stradă, aşează oul roşu într-un anumit loc, iar apoi, de la o distanţă de şapte metri, încearcă să lovească oul cu mingea. Cel care reuşeşte, duce oul roşu acasă.
În Sadu, jocul cu ouă roşii cunoaşte o altă formă, iar tinerii trebuie să-şi dovedească dibăcia de a ochi ouăle roşii cu banul. Obiceiul se desfăşoară astfel: un copil ţine un ou roşu în mână, iar de la o distanţă de un metru-doi, un altul trebuie să nimerească oul cu moneda, iar în momentul impactului moneda trebuie să rămână înfiptă în ou. Obiceiul se practică în prima şi în a doua zi de Paşti.
O formă asemănătoare a obiceiului se întâlneşte în Cârţişoara şi în Nou Român: băieţii fac o gaură în pământ, aşează oul roşu în ea şi, de la o distanţă de un metru, încearcă să-l lovească tot cu ajutorul unei monede. Sub această formă, obiceiul se întâlneşte şi în Arpaşu de Sus.
Mediaşul se individualizează prin două jocuri diferite de cele anterior prezentate: oină şi ţuru, ambele  jucate în cartierul Moşnei. În prima zi de Paşti, la ora 10, locuitorii de pe strada Stejarului se strâng pentru un joc de oină, iar la final câştigători şi învinşi marchează jocul cu un pahar de vin şi cu ouă roşii. Câteva străzi mai departe, la ora 11, alţi medieşeni sărbătoresc Paştile prin ţuru, un joc asemănător oinei, dar care se desfăşoară pe un teren în pantă. Câştigă echipa ce rezistă cel mai mult în joc. Ţuru este un joc de cartier şi se desfăşoară în municipiul Mediaş din anul 1850.


Vânătoarea ouălor de Paşti se desfăşoară astfel: în dimineaţa primei zile de Paşti, copiii se adună pentru a căuta ouăle ascunse de iepuraş, fie în casă, fie în grădină. Copilul care găseşte cele mai multe ouă este declarat câştigător, iar toţi copiii sunt recompensaţi cu ouăle găsite. În această formă, obiceiul este cunoscut şi practicat şi în rândul saşilor şi landlerilor din judeţul Sibiu.

Stropitul fetelor

Corelat cu sărbătoarea de Paşti este şi obiceiul de a merge la udat sau la stropit. Obiceiul este consemnat în Transilvania, Bucovina şi Banat. Actanţi sunt feciorii care poposesc la casele fetelor şi, alături de urarea Hristos a Înviat!, cer permisiunea de a stropi fata pentru a-i merge bine tot anul. Aceştia sunt cinstiţi cu ouă roşii, prăjituri şi băutură. Iniţial stropitul se făcea cu apă -  mai apoi fiind înlocuit cu parfum sau apă de colonie.
Udatul cu apă - înlocuit în prezent cu stropitul cu parfum - este un fenomen des întâlnit în cultura tradiţională şi reprezintă resemantizarea contemporană a unui act de purificare şi fertilitate.

De ce oul?

Paştile creştinilor reprezintă sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii, sărbătoare a luminii, prilej de bucurie sfântă. Oul e simbol al începutului şi nemuririi, ce confirmă resurecţia, învierea şi renaşterea ciclică, având modelul cosmogonic.
Datinile şi credinţele creştine s-au pliat pe substratul precreştin a tradiţiilor legate de venirea primăverii şi renaşterea naturii, a cultului strămoşilor, a unor divinităţi din natură, a unor fenomene naturale sau practici magice legate de fertilitate şi sunt cunoscute în paginile cărţilor de specialitate sau încă practicate în contemporaneitate.

Tradiții respectate cu sfințenie

În satele din Mărginimea Sibiului, în Joia Mare, femeile vopsesc ouăle cu culori obţinute natural din coji de ceapă sau sfeclă roşie, iar în Vinerea Mare se ţine post negru şi nu se pune mâna pe cuie şi ciocan, acestea fiind folosite la răstignirea lui Iisus.
În judeţul Sibiu, mai ales în zona rurală din Mărginimea Sibiului, tradiţiile şi obiceiurile de Paşte sunt încă respectate cu sfinţenie. Obiceiurile încep încă din sâmbăta de dinaintea Floriilor, când toată lumea merge la biserică cu crengi de salcie care, odată sfinţite, sunt duse în cimitir, aşezate în case, în grajdurile animalelor pentru a aduce belşug. „Există credinţa că ramurile de la Florii aduc rodire şi belşug oriunde ar fi aşezate - în grădini, pe ogoare, în livezi, în staule, coteţe, stupi. Crengile de răchită sau de salcie aduse de la biserică se păstrează la icoane ori sub streşinile caselor şi se aprind când trebuie alungaţi norii aducători de grindină. Tinerele fete culeg diferite flori şi rămurele de măr înflorit pentru a fi ferite de rele şi iubite de feciori“, explică Mirela Creţu, muzeograf în cadrul Complexului Naţional Muzeal Astra din Sibiu.

Vopsitul ouălor

Tradiţia populară, care spune că ouăle se vopsesc în Joia Mare, este în continuare respectată în majoritatea caselor.
În localitatea Răşinari din Mărginimea Sibiului, în timp ce femeile vopsesc ouăle, bărbaţii spală slănina obţinută din porcul de la Crăciun. „După ce se taie porcul, slănina este pusă în sare pentru două săptămâni. Ea îşi ia câtă sare îi trebuie, apoi este pusă la fum. În Ardeal, pentru omul care merge la muncile câmpului, slănina este esenţială. Nu te poţi duce la câmp cu orice fel de mâncare, că stă în soare şi se strică, aşa că la câmp se mănâncă pâine, slănină, ceapă sau roşii. Tradiţia spune că slănina nu trebuie începută decât la primul tunet, care, de obicei, e primăvara, în preajma sărbătorilor. În Joia Mare se spală slănina cu apă şi zeamă de varză în proporţii egale, apoi se usucă şi se dă cu boia. Se pune apoi în cămară la loc răcoros. Se spune că slănina astfel pregătită ţine mai mult şi ajunge toată vara“, spune Ioan Badiu, localnic din Răşinari şi proprietarul unei pensiuni în care turiştii sunt aşteptaţi de Paşti cu mâncăruri tradiţionale.
În timp ce Ioan Badiu spală slănina aşa cum cere tradiţia, soţia sa, Maria, vopseşte ouăle. „Noi le colorăm natural, cu culori obţinute din coji de ceapă, sfeclă roşie, varză roşie, spanac. De exemplu, facem ouă roşii cu coji de ceapă roşie, facem ouă galbene cu coji de ceapă albă, facem ouă de un alt roşu cu sfeclă roşie şi ouă violet cu varză roşie“, detaliază gospodarul.

Vinerea Mare, zi de priveghi

El povesteşte că vopsitul ouălor şi spălatul slăninii sunt singurele lucruri pe care gospodarii au voie să le facă în Joia Mare, după care se pregătesc de Vinerea Mare, zi de priveghi. „În Vinerea Mare se ajunează, adică se ţine post negru, cine poate. Nu e voie să pui mâna pe cuie şi ciocan, pentru că Iisus a fost răstignit pe cruce cu cuie şi ciocan. Nu e voie să mănânci nimic cu oţet, pentru că Mântuitorului i s-a dat să bea oţet, şi nu e voie să mănânci urzici, pentru că a fost lovit cu urzici“, povesteşte Ioan Badiu. Vineri seara se merge la biserică şi se participă la slujba specială din Vinerea Mare, se înconjoară biserica.
Treburile casei se mai fac în Sâmbăta Mare, când bărbaţii curăţă curţile, mătură la porţi, iar femeile gătesc.

Privegherea și lumina sfântă

Sâmbătă, la ora 24.00, bat clopotele şi toţi localnicii se îndreaptă către biserici. Înainte de a pleca de acasă, toată lumea aprinde luminile în curţi, care vor rămâne aşa toată noaptea, fiind o noapte de priveghere. După ce se termină slujba de Înviere, oamenii, cu lumânări aprinse, se îndreaptă către cimitir. „Este o mare de oameni cu flori şi lumânări aprinse în cimitir. Nu există mormânt la care să nu fie cineva“, spune Ioan Badiu.

Căluşarii, „importați“ din Oltenia la Sibiu

În prima zi de Paşti, dansează formaţia de Căluşari şi prezintă un spectacol, după care are loc o horă sătească. „Chiar dacă jocul căluşarilor e specific pentru Oltenia, datorită transhumanţei s-a impus şi la noi. În prima zi de Paşti, toată lumea stă acasă, nu se fac vizite. Este o sărbătoare pentru familie. Vizitele se fac a doua zi, când se merge cu stropitul. Este un obicei pe care noi l-am preluat de la saşi“, explică Ioan Badiu. El afirmă că feciorii trebuie să rostească nişte cuvinte tradiţionale atunci când stropesc fetele: „Am auzit că aveţi o floare în fereastră/Am venit să o udăm să nu se ofilească/Floarea să-nflorească, să crească/ La mulţi ani să trăiască“.

Pelerinajul răspândește bucuria Învierii

Parte a tradiţiei de sărbători este şi pelerinajul din prima zi de Paşte. Acesta are loc în municipiul Sibiu, după slujba de prânz. Credincioşi de la toate bisericile se îndreaptă către Catedrala Mitropolitană şi de acolo pornesc într-un pelerinaj prin toată zona centrală a reședinței de județ.
„Prin acest pelerinaj, vrem să răspândim bucuria Învierii în tot oraşul. Învierea este o sărbătoare a tuturor, nu numai a celor din biserici. Mii de oameni participă anual la acest pelerinaj, astfel încât trotuarele sunt neîncăpătoare“, explică Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza, care va conduce pelerinajul.

Obiceiurile şi tradiţiile familiei de Sfintele Paşti
             
Existenţa unor obiceiuri de familie este importantă pentru continuitatea psihologică a familiei şi pentru a uni generaţiile între ele.
Sfânta sărbătoare a Paştilor ne trezeşte în suflet un sentiment de bucurie, prin solemnitatea Săptămânii Patimilor, prin lumânările purtate de credincioşi, prin sunetul clopotelor, precum şi prin cadrul natural de verdeaţă şi frumuseţea florilor. Aceste Sfinte Sărbători sunt caracterizate, ca majoritatea sărbătorilor de altfel, printr-un număr mare de obiceiuri şi tradiţii.
Pe lângă obiceiurile zonei, fiecare familie îşi creează propriile obiceiuri şi sunt caracterizate de propriile tradiţii speciale.

Ce reprezintă obiceiurile de familie?

Acestea reprezintă un mijloc simbolic de a comunica, întrucât plăcerea oferită membrilor familiei este dată de repetarea lor, acestea fiind stabilite şi repetate la anumite intervale de timp. Prin importanţa şi natura lor recurentă, ritualurile au dobândit un rol semnificativ în stabilirea şi păstrarea unei legături între membrii familiei numită identitatea familiei.
Identitatea familiei reprezintă acel lucru care oferă o amprentă de unicitate şi care ajută la întărirea relaţiilor dintre membrii familiei, precum şi la păstrarea unicităţii lor, definind graniţele dintre celelalte familii, prieteni sau dintre mediile sociale mai mari.
Sensul identităţii de familie se concentrează de cele mai multe ori într-o singură frază „noi aşa facem acasă“ pe care oamenii o folosesc atunci când se confruntă cu cerinţe noi la întrebări simple, ca de exemplu cum se găteşte o reţetă, sau mai complexe, ca de exemplu cum se procedează la o anumită sărbătoare.
Astfel, obiceiurile stabilesc identitatea familiei pe parcursul întregii vieţi, precizează nişte roluri anticipate, pun graniţe atât în cadrul familiei cât şi în afara acesteia şi stabilesc nişte reguli pe care toţi membrii familiei le cunosc sub forma „aşa se obişnuieşte la noi în familie“.

Viaţa modernă, tradiţii şi obiceiuri străvechi

Poate că la o primă privire ar putea să pară un contrast evident între concepte, având pe de o parte cererile şi ritmul alert al unei vieţi tehnologice tot mai avansate şi de cealaltă parte tradiţiile şi obiceiurile străvechi care ne amintesc de timpuri îndepărtate şi de alte organizări sociale. Cu toate acestea, în realitate ele se pot foarte bine uni cu nevoile diverse ale oamenilor din ziua de astăzi.
Obiceiurile de familie sunt importante pentru fiecare grup de vârstă şi au într-adevăr un sens aparte, aducând aportul lor de ajutor pentru funcţiile psihologice în funcţie de vârsta membrilor săi.
În copilărie, acestea sunt foarte importante pentru că ne oferă un simţ al siguranţei, al continuităţii şi al consecvenţei, care este crucial pentru echilibrul emoţional al unui copil.
Astfel de obiceiuri pot varia de la ceva foarte simplu, precum citirea de poveşti copiilor înainte de culcare, la ceva mai complex, ce se desfăşoară an de an, precum cele asociate marilor sărbători cum este Paştile.

Pentru adolescenţi, obiceiurile de familie reprezintă o continuitate a copilăriei pornind deja spre drumul vieţii de adult. Prezenţa lor îi ajută pe adolescenţi să lege din nou relaţiile cu familia şi rudele lor.
Prin intermediul acestui proces psihologic se stabilesc anumite aşteptări de la adolescenţi, precum trecerea de la copilărie la viaţa de adult, dar şi crearea unor condiţii prielnice pentru a îi demonstra care este sensul vieţii de familie şi ce obligaţii presupune.
Perioada sărbătorilor şi obiceiurile de familie îl ajută pe adolescent, chiar şi pe cel rebel şi care trece prin anumite greutăţi, să se reunească cu părinţii şi rudele, să simtă din nou căldura familiei şi să îşi amintească de bucuria copilăriei împreună cu garanţia că ele se vor repeta şi în alte perioade ale vieţii.
În cazul adulţilor, existenţa unor obiceiuri şi tradiţii păstrate în familie oferă acestui proces o dimensiune emoţională, întrucât adultul păstrează ceea ce a învăţat în casa copilăriei şi duce această învăţătură în propriul cămin. Pe de altă parte, aceştia fac anumite schimbări la tradiţiile pe care le-au moştenit de la generaţiile anterioare, punându-şi astfel propria amprentă asupra lucrurilor pe care le vor transmite următoarei generaţii, adică copiilor lor.
În acest fel, viaţa de familie, tradiţia şi identitatea familiei este păstrată.
Pentru persoanele în vârstă, existenţa obiceiurilor de familie reprezintă ocazia de a se uni cu generaţia mai tânără, cu nepoţii, şi să le împărtăşească din înţelepciunea şi experienţa pe care au dobândit-o de-a lungul anilor, contribuind în acest fel la întărirea relaţiilor de familie.
Pe scurt, existenţa unor obiceiuri de familie este importantă pentru continuitatea psihologică a familiei şi pentru a uni generaţiile între ele. Stabilirea acestui tip de relaţii şi tradiţii subliniază importanţa apartenenţei la viaţa de familie şi îndatoririle faţă de aceasta creează un izvor de iubire şi un spirit de apartenenţă, lucruri care fac viaţa într-o lume agitată să pară mai frumoasă.
    Trimite prin e-mail