joi, 11 ianuarie 2018

EDITORIAL | Centenarul tuturor speranțelor

Milu OLTEAN
Cum suntem știm, dar ne facem că nu e dracul chiar așa de negru. Cum am vrea să fim știm, de asemenea, dar rămânem la visatul de cai verzi pe pereți. Putem fi altfel, să ne gândim la români și la România cu dragoste? La 100 de ani de la Marea Unire, suntem oare așa cum și-ar fi dorit cei dinaintea noastră să fim?


Într-un exercițiu de pură imaginație, mi-aș fi dorit să fie consemnate undeva previziunile celor care au înfăptuit Marea Unire, acum 100 de ani, asupra viitorului țării. Cum s-au gândit oamenii aceia, plini de speranță la acel moment, că va fi România în anul de grație 2018? În mod cert că visau la o țară care să stea mândră între statele europene, cu oameni mulțumiți și împăcați cu țara lor, cu oameni cu drag de țară și dornici să ducă mai departe moștenirea lăsată din decembrie 1918. La 100 de ani de la Marea Unire, suntem oare așa cum și-ar fi dorit cei dinaintea noastră să fim? Poate că, într-un fel, da, poate că, într-alt fel, nu. Da, pentru că încă suntem în (aproape) aceeași formulă teritorială și, într-un fel sau altul, am înfruntat furtunile din 100 de ani toți, pe aceeași corabie. Suntem încă în picioare și acesta e un lucru mare. Pe de altă parte, urmele lăsate de anii de comunism sunt încă pregnante în aerul pe care-l respirăm, iar ultimii 20 și ceva de ani, în ciuda eforturilor de integrare în NATO sau UE, n-au reușit să purifice atmosfera, în așa fel încât să putem trage aer în piept și să vrem altceva, să vrem altfel. Într-un fel, pare că suntem mai dezbinați ca niciodată, pare că așa s-a ghidat politica de stat în perioada post-revoluționară. Unii s-au îmbogățit, alții au ajuns la limita subzistenței, unii au batjocorit și au înșfăcat tot ce le-a picat în mână, alții dezgustați au plecat peste hotare de rușine că-și văd România dezbrăcată în pielea goală. Neam învrăjbit am ajuns, ne-am învrăjbit pentru pământ, pentru interese meschine, pentru un cupon, pentru un loc mai cald, iar această vrajbă răspândită ca o plagă în întreaga societate n-a adus decât ură și răzbunare. Din umbră, păpușarii au știut să tragă sforile și să ticluiască revolte înăbușite, mineriade cu bastoane pe sprânceană, speranțe la kil la coadă la Caritas, țepe la Bancorex și multe, multe alte fapte de glorie, pe care nu are sens să le mai înșir aici. Prăpastia dintre noi s-a adâncit, de la an la an, tot mai mult, muncitorii au urât patronii, șoferii au urât polițiștii rutieri, galeriile de pe stadioane s-au urât unele pe altele, pacienții au urât medicii, iar treptat ura a ajuns o constantă reversibilă în toate straturile societății. Și s-a cultivat, semănând nepăsare și dezbinare. Pare că am ajuns într-un punct în care, dintr-o profundă dezbinare, toată lumea urăște pe toată lumea. În mod paradoxal, românii luptă contra românilor, într-o paradigmă care uneori ne depășește puterea de înțelegere. Și nu suntem deloc bine, așa. În general, noi românii, cred că avem așa o stare aparte și suntem capabili să ne unim în momente grele sau să ne bucurăm atunci când e cazul. Iar aniversările „rotunde” sunt capabile să ne facă să rezonăm toți în același spirit. Am intrat în anul centenarului Marii Uniri și nu ne-ar strica deloc să tragem toți la aceeași căruță, să dăm dovadă de înțelepciune și compasiune și să ne pese mai mult de oameni, de țară. Tuturor. Ar fi o dovadă de patriotism și iubire de țară, dincolo de tot festivismul care va curge valuri.