sâmbătă, 9 decembrie 2017

EDITORIAL | O fărâmă de istorie



Vestea n-a căzut ca un trăznet, aşa cum le-ar fi plăcut unora să titreze pe burtierele televiziunilor ahtiate după senzaţional. Păsările negre aducătoare de veşti rele bântuiau de ceva vreme, aşa că sfârşitul era oarecum anunţat…

Milu OLTEAN
Mai degrabă, trecerea Regelui Mihai la cele veşnice a fost înconjurată de discreţie. Părăseşte scena vieţii un personaj care şi-a pus amprenta asupra naţiunii, un exemplu de nobleţe şi de  cavalerism.
La fel ca mulţi alţii de vârsta mea sau chiar mai în vârstă, nu l-am cunoscut pe Regele Mihai din cărţile de istorie, în şcoală. Preocupaţi de cultul personalităţii unicului şi multpreaiubitului conducător, comuniştii au avut grijă să scrie ce şi cum au vrut din înşiruirea faptelor care au trecut peste ţară. Mistificarea şi minciuna au fost vândute pe post de adevăr. Îmi aduc aminte de balivernele cu răscoale ţărăneşti, greve muncitoreşti şi tiparniţe clandestine de manifeste, acari şi trăgători de sirene, care umpleau manualele de la Războiul de Independenţă de la 1877 şi până la momentul 23 august 1944. Mă rog, cu punctarea Marelui Război. Inclusiv actul de la 23 august era prezentat doar pentru a satisface orgoliile celor aflaţi la putere. Monarhia a fost o pagină lipsă în istoria predată în şcoala comunistă, iar Regelui i-au pus în cârcă o zvonistică înfiorătoare, cu ţărani culegând struguri cu botniţe la gură şi un tren încărcat de aur pierdut înspre apus, în miez de noapte. L-am găsit, copil fiind, pe Regele Mihai pe câteva monede rătăcite prin podul bunicilor şi dacă am întrebat, n-am aflat prea multe. Erau tare frumoase poveştile bătrânilor la gura sobei, cu amintiri din alte lumi, cu regi, regine, cu război şi pace, deopotrivă. După căderea cortinei de fier, toată lumea aştepta schimbarea. Suspendaţi într-o iluzorie speranţă, oamenii au crezut că ţara se va construi altfel. Cu alţi oameni în vârful ierarhiei. Atât de mari au fost speranţele, încât unii dintre cei crucificaţi pe drumul străinătăţii, în surghiun, s-au întors să-şi pună mintea şi trupul în slujba noii Românii. Printre atâţia români, Regele n-a avut loc, ba chiar a fost împiedicat de autorităţile vremii să vină în ţara sa. În timp, am aflat şi de ce anume s-au temut cei care au înşfăcat puterea. Şi am aflat şi de ce era periculos Regele. Pe tabla de şah a noii lumi, Regele însuşi n-a avut loc. Vedem cum s-a construit România de mai bine de 25 de ani şi în acelaşi timp nu se poate să nu ne întrebăm dacă s-ar fi putut să fie altfel. Dacă ar fi fost o altă ţară, o altă poveste, cu Regele alături de popor. În ciuda tuturor şi a multora care l-au dorit învins, Regele şi-a păstrat demnitatea şi nobleţea şi în toţi anii de după ’89 am avut ocazia să descoperim dramatismul vieţii sale, să retrăim deciziile cruciale, să înţelegem altfel istoria, să avem o legătură vie cu trecutul. Regele a părut tot timpul de neatins, fără urmă de aroganţă, dar cu o atitudine care impunea respect şi distanţă. Iar asemenea comportamente sunt „rara avis” în lumea cea plină de aroganţă şi dispreţ a celor perindaţi la putere…



Vestea n-a căzut ca un trăznet. Dincolo de controverse, întrebări şi răspunsuri, iubiri, trădări, decizii şi conjuncturi, scena vieţii este mai săracă, odată cu trecerea Regelui Mihai I la cele veşnice. Pierdem un punct de sprijin, pierdem o insulă de normalitate, bun simţ şi nobleţe. Ce vom pune în loc? Rămâne de văzut. Drum bun spre lumină, Majestate!