sâmbătă, 1 aprilie 2017

EDITORIAL | Tatuaj cu tricolor

Ne-au dezumflat iarăşi tricolorii şi ne-au lăsat fluierând a pagubă în tribune. E mai mult decât clară treaba, nu mai ţine şmecheria şi chiar trebuie să clădim ceva. Atâta timp cât ne vom amăgi, visând la infinit cai verzi pe pereţi, nu mai avem nicio şansă şi vom vedea în continuare europene şi mondiale la televizor. Or fi băieţii tatuaţi din cap până-n picioare, dar le lipseşte cel mai important tatuaj: tricolorul pe suflet.
Milu OLTEAN
Mă gândesc de câtă mediatizare se bucură actuala naţională de fotbal, de câtă expunere şi resurse. În acelaşi timp, mă gândesc la zeci, sute de copii performeri din ţara asta, care, în ciuda unor rezultate care sfidează orice fel de logică, nu vor fi încurajaţi niciodată de un stadion de 50.000 de români. Şi care, pentru o banală deplasare la vreun concurs, fac apel la sponsori sau pun de-o chetă printre părinţi şi rude. Asta în timp ce un fotbalist obscur, cu pretenţii de star şi cu apariţii pe prima pagină a ziarelor de scandal, se joacă pe un telefon care ar plăti deplasarea unor echipe de copii talentaţi la vreun concurs. Ceva nu-i chiar cum trebuie, sportul cu balonul rotund a ajuns o mare băşcălie, iar aici mă refer în special la echipa naţională, din care în ruptul capului nu mai înţelege nimeni nimic. Băieţii sunt din alt film. Iar spectatorii cumpără bilete şi se agită degeaba, încurajând 11 inşi care se gândesc mai mult la conturile lor, decât la drapel, la tradiţie şi onoare. Echipa naţională de fotbal nu mai are nicio noimă şi cred că putem să-l aducem şi pe Mourinho, că tot nu mai are ce să resusciteze. Ar trebui să fim realişti şi să punem odată cruce aducerilor aminte. Ar trebui să lăsăm deoparte amintirea călcâielor lui Hagi, calmul lui Popescu, hărnicia lui Dorinel Munteanu sau sângele rece al lui Răducioiu şi să acceptăm că azi nu mai speriem pe nimeni. Suntem în aceeaşi găleată mare cu echipe pe care le zvântam acum 15 ani, dar în faţa cărora ne tremură azi jambierele şi care ne încing pe unde ne prind. De aici cred că ar trebui să pornim. Ştergem tot, acceptăm ce suntem şi ne apucăm de construit. Altfel, vom continua ca o bărcuţă de surcele în derivă pe ocean. Fără ţintă, fără ţel. Spuneam că naţionala de fotbal se bucură de o atenţie sporită, exagerată în raport cu ceea ce face pentru spectatori, pentru ţară. Iar în acest timp mulţi copii, de la alte sporturi, fac performanţă şi strâng lacrimi pe obraz atunci când ascultă imnul pe la diferite competiţii internaţionale. Fotbaliştii din naţionala de acum am văzut că excelează doar la capitolul tatuaje, dar le lipseşte cel mai important dintre ele: tatuajul cu tricolorul pe suflet. Aţi fost vreodată la o banală competiţie, pentru copii, de tenis de masă, karate, tenis de câmp, baschet şi chiar fotbal? Să vedeţi acolo încrâncenarea prichindeilor, să vedeţi acolo hohote de plâns în caz de eşec, să vedeţi acolo chiote războinice la victorie. Poate că cheia e la copii, la cei care acum se apropie de marea performanţă, la cei care încă nu sunt contaminaţi de microbul banilor, al impresarilor şi al vedetismelor. Poate că cheia e la cei care au foame de rezultat, foame de performanţă. Asta nu mai are naţionala de fotbal, nu mai are vlagă şi niciun fel de spirit, nici tragere de inimă să facă performanţă. Şi nu e exclusiv vina jucătorilor, ei sunt aşa cum au fost crescuţi. Ceva nu-i chiar cum trebuie, iar o schimbare de optică trebuie musai să însemne o construcţie serioasă. De la bază, de la copii, de la cei care fac şi vor performanţă. Altfel, suntem condamnaţi la amărăciune şi vom trăi mulţi ani din amintiri.