luni, 27 februarie 2017

EDITORIAL | Mitinguri, referendum, partide…

Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).

Viorel NISTOR
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte,  în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un  nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.