miercuri, 30 noiembrie 2016

EDITORIAL | Pasiune, marca Mediaş


Nu-s mulţi cei care la începutul campionatului de fotbal ar fi pariat pe băieţii lui Cristi Pustai. Echipa joacă şi nu se teme de nimeni, desenează şi scrie poezie pe teren, iar rezultatele bune dau un tonus bun. Şi în echipă şi în tribune. „Să ştie băieţii că suntem tare mândri de ei!”. Aşa spun medieşenii care iubesc fotbalul şi spectacolul. Unde ne vom opri, vom vedea!

Milu OLTEAN
Meciul s-a terminat, nocturna se stinge încet. Frigul pătrunzător a golit repede stadionul, care încă mai păstrează ecourile unei bucurii mari, dintr-un oraş mic. Încă o victorie, altă etapă în care nu ne înclinăm în faţa adversarului. Bună treabă! Pustai e încă la conferinţa de presă, Eric şi băieţii încep să meargă spre case, iar undeva pe drumul spre Piaţă ajung din urmă doi pensionari. Îi aud de la distanţă că vorbesc despre meci. Pătimaş. În vorbele lor, Llullaku e un fel de cavaler suit pe cal alb, care mitraliază porţile adversarilor din toate poziţiile, iar Eric e mintea limpede de la mijloc, e acel ceva care lipseşte cu desăvârşire din campionatul nostru şi mai ales din naţională. „Nu se mai nasc pe la noi aşa jucători”, asta aud, dar ştiu deja că ne hrănim cu pasele de vis pe care ni le mai desenează Sânmărtean pe teren şi cu amintirile regelui Hagi. Nici profesorul Pustai nu scapă de elogiile celor doi inşi, în spatele cărora merg încet, ca să nu-i tulbur. L-au simţit mai fricos la început de campionat, dornic să se apere, poate că nu prea avea rândurile complete, dar mai apoi şi-au dat seama şi recunosc că profesorul a scos maxim din ce avea în mână. Ca un jucător experimentat de poker, care are meseria şi ştiinţa de a transforma decarii în aşi. „Ce-i al lui, e al lui!”, spune unul dintre suporterii versaţi în lumea stadionului, iar celălalt aprobă energic din cap. Gaz Metan e o poezie de toamnă târzie, în care rimele încrucişate de băieţii lui Cristi Pustai transformă terenul într-o metaforă grea, care se aşează cuminte în plasa adversarilor. „Suntem meseriaşi”, reia unul dintre bătrânei, după ce-şi aprinde tacticos o ţigară. Păi, da, când echipa merge suntem meseriaşi şi noi şi ei, cu toţii. Când nu merge jocul e mai rău, că jucătorii şi antrenorul se transformă în ei. Şi rămân doar ei, singuri, să încaseze frustrările spectatorilor. „Suntem...”, completează celălalt, care parcă are şi-un of că n-am mai marcat odată, să trecem înaintea „juveţilor” în clasament. N-am de lucru şi mă bag şi eu în discuţie, discret. E bine sau nu-i bine, suntem sau nu mulţumiţi? Iar pensionarii mă primesc în povestea lor ca pe-un frate de suferinţă din galerie şi nici nu se miră că m-am băgat peste ei. Sunt naturali, n-au niciun stres, că doar de unde să vin şi eu sâmbătă seara în Mediaş, dacă nu de la meci? „Apoi, nici nu ştiu ce să zic, să nu-l supărăm pe Dumnezeu! E mai mult decât bine, că nu ne gândeam că ajungem aici. Numai că, dacă vezi că-i bine, vrei mai mult... Să fim numa’ sănătoşi să mai mergem”, răspunde unul dintre bătrânei. „Păi sigur, era bine şi numai să fim în prima ligă, d-apoi şi să vezi cum îi tăvăleşti pe toţi. Să ştie băieţii că suntem tare mândri de ei!”, aruncă din scara troleibuzului şi celălalt bătrânel. Da, să ştie băieţii că suntem tare mândri de ei, asta mi-a rămas în urechi toată seara, pe un ton simplu şi plin de bucurie. Până la urmă, fotbalul e despre plăcere şi bucurie. Un joc simplu. Spectatori, echipă, goluri, meci frumos, bucurie în tribune şi pe teren. Şi pasiune în discuţii. Unde ne vom opri? Vom vedea! Până una, alta, treaba e clară: „Să ştie băieţii că suntem tare mândri de ei!”.