duminică, 11 septembrie 2016

EDITORIAL | Tarkovski şi taragotul


Pendulăm nestatornici între filmele lui Tarkovski şi fumul mititeilor acompaniat de taragot, în umbra paharelor goale de bere, răsfirate pe  mese. La Tarkovski, sala goală... la taragot se rupe piaţa. Deschidem turnuri şi închidem ochii orbiţi de lumina proiectorului. Dar, până la urmă, democraţia îşi urlă drepturile din toţi bojocii. „Unde-s doi, puterea creşte”.

Milu OLTEAN
E loc sub soare pentru toată lumea, de la vlădică la opincă. Până la urmă, asta e esenţa democraţiei, să coexiste toţi şi toate într-o armonie demnă de pus în ramă. Iar ca treaba să meargă ceas, majoritatea decide, dictează şi alege drumul de urmat. Dar asta nu înseamnă că minoritatea merge la culcare. Paradoxul e că ne lamentăm pentru tot ce nu s-a făcut în sărmana noastră ţărişoară de vreo 20 şi ceva de ani, dar, până la urmă, cei care s-au perindat pe la putere n-au fost ei, oare, rodul alegerilor noastre majoritare? N-au vânturat galbenii din vistieria ţării cei pe care i-am desemnat să ne reprezinte interesele? Ba da. Am ales, am cules, aşa merge treaba. Rezultatul, de fiecare dată, praf în ochi. Continuând şirul de împliniri măreţe al celor dinaintea lor, m-am cam lămurit cum stă treaba şi cu tehnocraţii. Câinii latră, caravana trece, vin alegerile, se schimbă polii de putere şi povestea merge mai departe. Înarmaţi-vă cu optimism şi gândiţi-vă cum să faceţi să vă fie bine, că s-or găsi destui să pună beţe-n roate. Ai spune că în ţara asta toată lumea îţi vrea binele... aşa că e musai să stai permanent în gardă, să nu te trezeşti că ţi-l fură careva. Revenind în ograda noastră, nu se poate să nu remarci pendularea plăpândă între taragot şi Tarkovski. Până la urmă, şi numele instrumentului şi al regizorului încep cu litera „t”, asta ca să ne facă mai lină plutirea. Realitatea trebuie înţeleasă şi acceptată aşa cum e , fără ocolişuri, fără mimă şi pantomimă, fără complexe şi fără niciun fel de lamentări. Adevărul gol-goluţ trebuie acceptat: sub oblăduirea taragotului s-a umplut piaţa mare, iar zumzetul proiectorului de cinema s-au auzit stingher printre scaune goale. Oricum am lua-o, taragotul a învins cinematograful anul acesta la Mediaş. Şi n-o spun cu vreo urmă de ironie, tristeţe nicidecum, ci doar remarc realitatea. Asta nu înseamnă că cinematograful nu şi-a luat-o în freză şi anii trecuţi, doar că în acest an 
s-a bâlbâit în ring ca Bute în faţa lui Froch, sau ca handbalistele noastre în faţa Angolei. Numai că nu se poate să nu remarci faptul că oraşul s-a schimbat de ceva ani încoace. În bine, în rău, cine ştie? Pentru unii în bine, pentru alţii în rău. De la oameni iubitori de cinema într-un oraş cu, atenţie, patru cinematografe la un moment dat, am ajuns să nu ne mai pese de filmele pe ecran mare. Unde s-au dus, unde-au apus... unde-s oamenii de altădată care făceau cozile acelea interminabile pe Corso la Cinema Progresul? Unde-s medieşenii care acum vreo zece ani se jurau că n-o să treacă săptămână fără să fie spectatori la noul Cinema Mediensis? Greu de zis. Ne entuziasmează mai mult taragotul? Nicio problemă. S-au schimbat vremurile, oamenii sunt altfel, lucrurile trebuie înţelese în lumina zilelor de azi. E loc sub soare pentru toată lumea, chiar dacă anul acesta Tarkovski a jucat, pe Târnave, după cum a cântat taragotul. Chiar că e loc sub soare pentru toţi şi poate la anul filmul îşi va lua revanşa. Vom trăi şi vom vedea.