sâmbătă, 27 august 2016

EDITORIAL | Mâncare prin cifre

Ştirile de pe televizor ne dezvăluie informaţii tranşante: „românii muncesc ca să mănânce”. Iar ca explicaţie aflăm că, în ciuda reducerilor de preţ la alimente şi a unui TVA micşorat, tot ni se scurg din buzunare bani mulţi pe mâncare. Undeva la o treime din bugetul unei familii. Iar dacă la acest calcul mai punem taxe, impozite, facturi şi benzină, ne cam rămâne praful de pe tobă. Sau datoriile...

Milu OLTEAN
Mâncăm să trăim sau trăim să mâncăm? Într-o aritmetică elementară, oricum ai lua-o, banii românilor sunt puţini comparativ cu ce se întâmplă prin Europa civilizată. Iar din puţinul pe care-l strecurăm cu discreţie în buzunare, cheltuim aproape o treime pe mâncare. Aşa spun statisticienii, care au luat la purecat cam cât şi ce cumpărăm din salariu. Nu c-am fi mari mâncăcioşi şi preferăm doar icre negre şi carne de struţ, ci pentru că alimentele de la noi au preţuri comparabile cu cele practicate „pe afară”. Poate cu excepţia pâinii cea de toate zilele, pe care guvernanţii au adus-o la un preţ tangibil, pentru ca oricine să şi-o poată permite, toate celelalte alimente se pot alinia cu uşurinţă la preţuri occidentale. Iar salariile dictate de stat din România cresc dintr-o semnătură pe vreo Ordonanţă de Guvern, fără analize temeinice de piaţă, fără vreo reprezentare a realităţilor din piaţa muncii. Artificial. Aşa cum orice privat ştie, creşterea salariului minim pe economie nu aduce decât o cheltuială în plus în firmă, pe care-o face să dea mai mulţi bani la bugetul statului, pentru sănătate, pensie, impozite, pentru un salariat. Cu alte cuvinte, ai un contract pe care-l derulezi pe 3 ani, pe aceeaşi sumă, dar statul se trezeşte la mijloc de an că vrea să crească minimul pe economie. S-a dus dracului toată proiecţia bugetară a firmei, pentru că se poate vorbi efectiv de băgarea cu forţa a mâinii în buzunar. Din banii care-i intră în conturi, statul îşi permite să plătească bugetari de lux, să facă şmenuri şi trocuri politice, să plimbe milioane de euro cu sacoşa prin cimitire şi să batjocorească oamenii normali, aceia care, după câteva drumuri la supermarket sau la piaţă, fluieră a pagubă, aşteptând cu înfrigurare chenzina din luna viitoare. În ciuda angajamentelor guvernanţilor şi a scăderilor de TVA la alimente, tot plătim pe mâncare de ne sar capacele. Cu mâncarea e clară treaba, nu ne destrăbălăm la fructe de mare şi trufandale, dar tot ne pleacă din buzunare o treime din buget. Aşa cum arată statistica, din două treimi trebuie să ne plătim facturile, ratele, benzina sau abonamentul la autobuz, trebuie să ne îmbrăcăm, să ne încălţăm, să investim în educaţie şi sănătate, să ne bucurăm de un strop de cultură şi, dacă se poate, să mai dosim şi ceva bani albi pentru zile negre. Era să uit de taxe şi impozite. Apoi, zău că nu mai ies socotelile, de te şi miri cum de poate supravieţui o familie normală, care are şi doi copii de dus la şcoală. Ce naibii mai rămâne după mâncare şi facturi, la care mai pui niscaiva benzină cu ţârâita de la pompă? Mai nimic... Sau poate datorii! N-aş lua chiar de bune statisticile astea, pentru că oricum faci socotelile, tot fără bani rămâi. Dar mă întreb şi eu aşa, ca omul: dacă din zece inşi la care faci media venitului şi cheltuielilor nimereşti la eşantion vreo doi-trei angajaţi de prin regiile autonome şi vreo doi „meseriaşi” angajaţi prin Minister sau direcţii descentralizate, alături de vreo cinci amărăşteni cu minim pe economie, cum mai ies calculele? Pentru unii cu plus, pentru alţii cu minus. C-aşa-i în viaţă: unii mănâncă să trăiască, alţii trăiesc să mănânce.