Hexi Pharma, apă cu săpun ca dezinfectant, criza cardurilor de sănătate, termene limită pentru impozite, cozi la nu ştiu ce declaraţii, moartea lui Condrea, breaking news, alegeri, lozinci, oameni mişunând cu nările larg deschise, fiscalitate, declaraţii, scenarii, urmăriri, răzbunări, talk-show, scandal, hărţuire, nepăsare, delăsare, şmecherie şi infatuare. Cum ne văd alţii?
 |
| Milu OLTEAN |
Vorbeam zilele trecute cu mai multe persoane, care s-au întors în România după ceva ani petrecuţi pe alte meleaguri, iar impresia generală a fost că ţara de azi trăieşte agonizant, într-un ritm ce duce spre depresie şi angoase. Remarcau interlocutorii mei, sosiți pentru o scurtă perioadă în ţară, că românii poartă pe umeri o presiune extraordinară, venită din tote părţile şi hrănită ca o fiară tembelă de instituţiile statului, de media, de conexiunile slobode la internet, de relaţiile interumane degradate. E drept că, trăind în mijlocul furtunii, cu termene limită, cu declaraţii şi legi care se schimbă de pe-o zi pe alta, cu instituţii care te vânează, în loc să te ajute şi să te îndrume, dezvolţi o anume imunitate la şocuri, dar toate adunate zi de zi ajung într-un bun final să te doboare şi să te pună cu botul pe labe. Aşa că nu vezi mizeria şi agresiunea de care te înconjori, sau te faci că n-o vezi, dar indubitabil ajungi la un moment dat să simţi presiunea şi efectele. Din afară, lucrurile se văd întotdeauna altfel, poate mai clar sau, în orice caz, cu o anumită detaşare. Remarcau cei întorşi în patria natală că ritmul unei zile în ţară stă sub semnul dezastrului, al unui semn negru, gata să provoace cele mai sumbre scenarii. Ştirile vânează senzaţiile şi moartea, alcătuind tabloul unei Românii întunecate, în care nenorocirile pândesc la orice colţ; tabloidele şi emisiunile pun reflectoarele pe netoţi şi umbre de ceară, pe oameni de zăpadă artificială, care nu fac decât să alimenteze o stare de panică generală şi să mimeze răspunsuri în ton cu întrebările idioate ale moderatorilor. Peste toate, statul guvernează un sistem haotic, departe de a fi în slujba oamenilor, ci în slujba intereselor de culise. De fapt, remarcau interlocutorii mei, e o contradiţie de sistem: oamenii îşi plătesc dările ca statul să-şi bată joc de ei şi să-i lase fără autostrăzi, fără spitale, fără un învăţământ performant, fără sport, fără multe... Statul, prin instituţiile sale, nu numai că nu are în centrul preocupărilor omul, dar face tot ce se poate să-l faulteze, să-i caute pricină şi să-l aducă în postura de a-l zăpăci într-un hăţiş de legi idioate şi măsuri aberante, fără cap şi coadă, care urmăresc doare scurgerea banilor din buzunarul contribuabilului în cel al statului. Iar dacă vrei să te plângi de ceva, cine răspunde? Cine de de vină, cine plăteşte? Nimeni! Pe de altă parte, erau uimiţi, din cale-afară, cei cu care-am stat la o poveste, de lipsa de interes a oamenilor, a celor care ar trebui să aibă reacţie în faţa nesimţirii, impertinenţei şi mojiciilor unui stat falimentar şi a păpuşarilor care trag sforile în sistem. De asemenea, s-au declarat revoltaţi de faptul că oamenii acceptă orice fără să cârtească, să strâmbe din nas sau să ia atitudine, lăsând puterea şi decizia în mâinile unora care n-au nicio treabă cu vieţile celor mulţi. Hmm... N-am prea avut ce să comentez. Poate că, totuşi, din afară se vede mai bine. În mijlocul furtunii, ori pici la fund, ori faci slalom printre valuri, că oricum slabă nădejde de vreme bună şi cer senin.
