duminică, 8 mai 2016

EDITORIAL | Anomalii normale

Parcă e un stereotip sec şi trist în acelaşi timp: tinerii medieşeni pleacă spre alte zări şi nu mai vin în locul natal decât în vizită. E o realitate de necontestat, dar pe care administraţia  sau oamenii politici nici măcar n-o iau în discuţie. Mai importanţi sunt cei ce rămân, mai puţini, mai bătrâni, mai bolnavi, mai blazaţi. Contează cine rămâne, nu cine şi de ce a plecat. 

Milu OLTEAN
Performeri în Anglia, Danemarca, Spania, Germania şi în orice ţară vreţi, tinerii medieşeni stau cât mai departe de oraşul în care străzile sunt triste, iar liniştea se cuibăreşte ca o piază rea prin cotloanele întunecate ale centrului medieval. E anormal când oraşul nu le găseşte un sens celor care mâine îi vor duce destinul mai departe, dar această anomalie a devenit, din păcate, o normalitate în burgul de pe Târnave. În toate „proiectele” de oraş pe care le-am văzut de ceva ani încoace în campaniile electorale locale n-am văzut chestiuni grele şi importante care să-i vizeze pe tineri. N-am auzit de vreo politică administrativă menită a-i ţine pe tineri în oraş, ba chiar sortită a-i „repatria” pe cei plecaţi la studii în alte părţi. Am auzit şi citit doar fraze seci şi limbaj de lemn, care promiteau o preocupare pentru grădiniţe şi şcoli, pentru spaţii de recreere şi pentru activităţi dedicate tinerilor. Un fel de concerte de pricesne pentru elevii de gimnaziu şi manele cu Salam şi colinde cu Hruşcă pentru liceeni. Vag şi neconcludent. Dar n-ar trebui să ne mire prea tare acest lucru, pentru că politicienii şi cei de la conducerea oraşului pare a fi mai mult interesaţi, mai ales în preambulul alegerilor, de curăţenie pe străzi, gropi, apă la robinet şi iarbă cosită, decât de oameni. Sau, de multe ori, nici de lucruri gospodăreşti, lăsate la voia sorţii. Cred că fiecare dintre candidaţii la fotoliul de primar ar trebui să-şi înceapă campania cu un studiu atent asupra unor date legate de recensământ: câţi mai suntem, ce mai suntem, ce mai facem, unde mai muncim, câţi plecăm şi de ce. Iar asta le-ar putea aduce idei şi ar putea creiona soluţii. Altfel, îmbrăţişează afişe de campanie folosite de predecesori şi trag la indigo promisiuni electorale de pe vremea lui Pazvante-chioru’, despre apă, paie şi canale, străzi şi trolee vopsite ca ouăle de Paşti. Parcă vrem să dezvoltăm caractere de sclavi şi tâmpiţi, decât oameni capabili să gândească şi să aibă curajul să se exprime... După revoluţie am plâns că ne-au plecat saşii şi am contabilizat minus câteva mii de oameni în statistici, prin anii 2000 iar ne-am umplut de jale când ne-am trezit cu minus alte mii de oameni duşi la muncă prin străinătate, cu familii cu tot. La recensământul recent iar am dat-o cotită că suntem tot mai puţini, deşi fantomele bântuie pe listele electorale. Şi tot n-am învăţat nimic din puterea cifrelor şi din urletul tot mai jalnic de gol al oraşului, Trendul e descendent, îmbătrânim şi scădem, dar, nu-i aşa, nu-i bine să spunem lucrurilor pe nume, mai ales în campanii electorale, când pensionarii aşteaptă promisiuni de transport gratuit şi pungi cu mălai la uşa blocului. Mătrăşim totul sub preş şi ne facem că facem, că, oricum, tinerii vor pleca. Într-o zi, ne vom trezi că nu vom mai avea pentru cine şi nici cu cine. E bolnăvicioasă abordarea asta, e cruntă anomalia asta care a devenit normalitate pentru oraş. Filosofia lui „merge şi aşa”. Caută cineva vreun tratament sau ne ducem boala pe picioare?