De când e lumea şi pământul, banii vorbesc. Iar cei care le pricep vorbele şi mersul reuşesc să-i întoarcă iar şi iar cu lopata, pe când cei care nu înţeleg, nu fac decât să trudească din greu pentru prosperitatea celor care au lopeţile în mână. Simplu. Scandalul paradisurilor fiscale şi al firmelor off-shore ne arată o lume a celor care înţeleg mersul banului, dincolo de legi, de guverne, interdicţii şi predicţii. Pana(ra)ma Papers. Ne lămurim ceva mai încolo.
 |
| Milu OLTEAN |
Ori de câte ori răsuflă aşa, câte o chestie mai altfel, cu bogaţi şi haiduci, cu fete frumoase şi fotbalişti celebri pe vase de croazieră, cu Bill Gates sau Monica lui Bill Clinton, cu miliardari şi fantomele lor de la operă, se creează aşa o emulaţie, de chiar ajungi să te crezi implicat în poveşti cu zâne şi Spidermani. Şi nu oricum, ci în rol principal. Se creează un vârtej, informaţiile curg gârlă, se fac strategii, se răscoleşte, se analizează. Mă mir că n-au apărut încă mesaje de genul „Je suis Panama”. Iar, la urmă... Astăzi, pe prima pagină se află Panama Papers. În fapt, scurgerea în presa internaţională a unor informaţii legate de tranzacţiile şi averile puse la păstrare în locuri sigure şi fără de taxe a bogaţilor lumii. Iar dacă stai şi te binoclezi pe tot felul de liste, te iau fiori pe şira spinării când vezi cam la ce nivel se joacă în liga extraordinar de mare şi cam ce fel de oameni sunt pe acele liste, începând de la oameni politici, oameni de stat cu putere de decizie, bancheri, sportivi, magnaţi şi aşa mai departe. Care va să zică, aşa ca să înţelegem cu toţii, meseriaşii planetei ăsteia nu-şi vor ţine niciodată grosul de avere în bănci obişnuite, aşa ca pe la noi, unde să plătească 16% impozit pe profit la dobândă şi 5,5 cotă la sănătate, sau tot felul de comisioane ascunse sau la vedere, ci îşi vor manevra averile departe de ochii curioşilor. În paradisuri fiscale, acolo unde regula e că nu există reguli. Şi mai mult decât atât, nici taxe împovărătoare, sau cine ştie ce impozite. Jocul e simplu şi e jucat de toţi cei care-şi permit. După mecanisme, pe care doar cei iniţiaţi în lumea celor cu bani le cunosc, după reguli pe care ei între ei le respectă, de ani şi ani de zile. Iar cei puşi de strajă acestor secrete, nu vă îndoiţi că au şi ei partea leului. Există în filmul „Brokerii apocalipsei” despre recenta criză economico-financiară mondială, o scenă la final în care unul dintre protagonişti spune că lumea nu se va schimba, băncile nu vor pierde, iar în câţiva ani oamenii vor da vina pentru neajunsurile lor pe cei săraci şi pe imigranţi. Dar e contrazis. Apare o scenă cu bancheri încătuşaţi, cu anchete şi legi pentru protecţia banilor populaţiei, transparenţă, decizii pentru oameni... apoi. Se spune că e o glumă. Omul avea dreptate, nimic nu s-a schimbat. Băncile au luat în continuare banii oamenilor, s-au tras comisioane uriaşe şi au fost plătiţi politicieni pentru a trage reforma monetară pe linie moartă. Scurt şi la obiect. De data asta, sunt poliţe de reglat între cineva şi cineva, dar deocamdată războiul acesta e greu de descifrat. Panama Papers înseamnă mult mai mult decât se vede şi mult mai mult decât am putea cei mai mulţi dintre noi înţelege. Din nefericire. De când e lumea, banii vorbesc pentru cei care le ştiu limba. „Aproape jumătate din bogăţia lumii aparţine unui procent de 1% din populaţie, care deţine la un loc 110 trilioane de dolari (81 trilioane de euro)”, potrivit unui raport ale cărui concluzii au fost publicate în 2014 de organizaţia umanitară Oxfam.
