duminică, 24 aprilie 2016

EDITORIAL | Flic flac în gol

Printre sute de catarge, care de care mai înalte sau mai scunde, Şumi sau Reghe, Alibec sau Meme, Răzvan fără Dani şi Lidia Buble în concurenţă cu silicoanele Mihaelei Rădulescu, pesedişti şi liberali, lupte pentru campanie şi fotolii de primar, dezastrul a lovit pe neaşteptate: echipa de gimnastică a României va privi la televizor Jocurile Olimpice de la Rio. 

Milu OLTEAN
N-ar fi destule pagini de umplut despre gimnastica românească şi performanţele ei de-a lungul vremii! Pentru că de la bun început am fost obişnuiţi cu aerul tare al înălţimilor, am fost obişnuiţi să fim mereu acolo în faţă, să fim daţi exemplu şi să le arătăm tuturor că suntem cei mai buni. Numele care au adus România pe treapta de aur ani la rând reverberează şi acum pe buzele tuturor: Nadia, Daniela Silivaş, Cati Szabo, Miloşovici, Răducan, Amânar, Ponor şi multe alte fete minunate, iar prin aceste nume gimnastica românească a devenit un fel de tărâm sacru, venerat de toţi pentru şirul nesfârşit de performanţe şi medalii, titluri europene, mondiale, şi rezultate de excepţie la Jocurile Olimpice. Cu atât mai mult, cartea de vizită de excepţie a acestui sport te obligă din start să te ridici la înălţimea celor care înaintea ta au palpat solul cu palmele, sau au îmbrăţişat bârna, în exerciţii complicate de echilibru şi rafinament. Au făcut-o antrenori şi sportivi, an după an, până când, parcă greu de anticipat,  dezastrul s-a cuibărit pe prima pagină a ziarelor de sport şi în prime-time la ştiri: echipa de gimnastică a României nu s-a calificat la Olimpiada de la Rio, fapt fără precedent în ultimii 50 de ani. O veste tristă, care trage deocamdată cortina peste tot ce-a însemnat un parcurs incredibil al fetelor şi antrenorilor care le-au stat alături în ultima jumătate de veac. Ca de obicei, când ceva merge prost, se caută ţapi ispăşitori, se aruncă vorbe grele, se priveşte în gol, Belu şi Bitang sunt convocaţi la televizor, ministrul îşi pune cenuşă în cap şi promite că va fi bine. În tot acest timp viaţa merge înainte, Drăguşana e sau nu gravidă cu veşnic tânărul Victor, Alibec înfulecă şaorma cu de toate, Şumi arată degete mijlocii către tribune, iar Piedone mai vrea un mandat. Mutu e tăcut pe bancă, iar Marica se zbate într-o agonie prelungită în careul mic, în căutarea golului. E dureros să vezi cum se destramă un vis, dar mai are cineva oare timp să vadă? Câte televiziuni le-au însoţit pe fetele de la gimnastică la aeroport în ziua plecării spre turneul de calificare la JO? Câţi le-au întrebat pe fete de sănătate, pe antrenori de pulsul echipei? În loc să clădim, temeinic şi serios, ne mulţumim cu şarade ieftine şi imagini fade. Mi se pare că acum câteva zile am văzut ceva ştiri cu Ponor, proaspăt despărţită de nu ştiu ce iubit portorican, nicidecum ceva legat de forma ei înainte de competiţie. Ne-am obişnuit cu performanţa, dar uităm că drumul spre performanţă înseamnă muncă, efort, antrenament, privaţiuni de foarte multe feluri, antrenori, condiţii şi multe alte variabile. Iar drumul spre performanţă nu face rating, nu aduce trafic şi nici “unici”. Nici juliturile de la antrenament, nici micile victorii zilnice... S-a trecut destul de uşor peste anunţul şoc despre gimnastele care vor vedea Olimpiada de acasă, din fotoliu, după 50 de ani de performanţă, pentru că vin alte şi alte ştiri în prim plan. S-a trecut uşor şi peste ultima ediţie a turneului BRD Năstase Țiriac Trophy. Şi se va mai trece uşor şi peste altele, care vor veni. Pentru că, în mod cert, la cum merge treaba, „performanţe” ca acestea vom mai tot avea. Sau „succesuri”, cum le spunea cineva.