sâmbătă, 26 martie 2016

EDITORIAL | Cine ne poartă de grijă?

În mod natural, ca cetăţeni, ar trebui să ne vedem de muncă şi de viaţă şi să ne plătim dările către stat, iar statul ar trebui ca, din banii pe care ni-i ia, să ne facă viaţa mai bună. Simplu ca bună ziua. Cred că reţeta fericirii stă într-o relaţie normală între cetăţean şi instituţie, de orice fel o fi ea, o relaţie care să fie în primul rând în beneficiul oamenilor. Cum stăm cu fericirea, când statul te faultează toată ziua şi împrăştie banii aiurea, numai Dumnezeu mai ştie...

Milu OLTEAN
Fericirea-i un lucru mărunt. Statul e japcă. Sunt încă sub impresia şedinţei de Consiliu Local la care am fost de câteva zile şi unde mai mulţi cetăţeni au reclamat că s-au trezit cu impozitele majorate, fără număr. Asta în timp ce aleşii locali s-au lăudat în presă că anul acesta e mai relaş la Mediaş, iar impozitele şi taxele, dimpotrivă sunt mai mici. Uite-aşa s-au trezit persoanele fizice proprietare de clădiri nerezidenţiale cu impozite mai mici, de la 400 de lei anul trecut la... 10.000 de lei anul acesta! Da, aţi citit bine, de la 4 milioane de lei vechi la o sută de milioane. Au rămas consilierii ca la dentist, nevenindu-le să creadă ce-au votat. Bineînţeles că au cerut socoteală Direcţiei Fiscale, care a propus o aprobare de taxe la nivelul maxim prevăzut de noul Cod Fiscal, în vreme ce multe localităţi mult mai potente din ţară s-au dus pe un plafon minimal. Asta e doar una dintre anomalii, am aşa un vag sentiment că vor mai urma şi altele. Nu ştiu zău cum se vor împăca varza şi capra, cert e că sentimentul de „japcă” ne cuprinde tot mai tare. E înfiorător cum se comportă statul, căutând parcă tot timpul să bage adânc mâna în buzunarul cetăţeanului, ba chiar să-l prostească sistematic amăgindu-l cu tot soiul de promisiuni, în numele cărora cere măriri. De taxe, de impozite, de contribuţii. Bani, bani, bani. Rezultatul? De douăzeci şi ceva de ani n-am legat Maramureşul de mare cu o autostradă, murim pe capete în spitale insalubre, băgăm şpaga în toate buzunarele şi ne trezim fluierând a pagubă. În genere, ecuaţia fericirii cetăţeanului mi se pare extrem de simplă: omul munceşte, îşi vede de viaţă, plăteşte taxe şi impozite, bani din care statul se preocupă de binele comun, educaţie, transport, sistem sanitar, locuri de muncă, asistenţă socială. Anomalia vine când statul funcţionează nu ca un garant al fericirii cetăţeanului, ci ca un şef hrăpăreţ, dornic să pună mereu beţe-n roate şi să fure cu neruşinare orice ban din munca omului. Iar în România aşa funcţionează statul, nu ca un partener şi un umăr pe care să te sprijini şi care să te ajute, ci ca o sulă în coaste. Aşa e construit şi girat sistemul, ca o sugativă de resurse, bani care se aruncă într-o gaură neagră, sau se scurg cu nemiluita spre buzunarele băieţilor deştepţi, care gestionează sistemul, care au firme şi câştigă licitaţii măsluite, care votează pentru binele unei caste şi care dă legi după cum dictează şeful de partid. Revenind la Mediaş, dincolo de aberaţia cu acele impozite, mă gândesc că în oraş funcţionează mai multe societăţi înfiinţate cu banii municipalităţii, cu banii noştri ai tuturor. În aceste cazuri nici măcar n-ar trebui să se vorbească de profit, ci doar de beneficiul adus comunităţii, adică preţuri cât mai mici la servicii de o cât mai bună calitate. Atâta timp cât oamenii au dat bani, oamenii trebuie să fie în centrul atenţiei! Cred că aşa ar trebui să funcţioneze toată treaba în relaţia cu oamenii. Nu să fie prostiţi, intoxicaţi, fentaţi şi trimişi la plimbare când au ceva de rezolvat. Vin alegerile şi cel mai mult mi-aş dori ca oamenii să câştige. Cei care plătesc taxe şi impozite şi de care ar trebui să le pese celor care conduc. Mi-aş dori relaţii normale, oameni normali, relaţii umane. Compasiune, înţelegere şi mai puţin formalism. Gheorghe, Mihai, Tiberiu, Cristian, Marian... ce ziceţi, veniţi lângă oameni?