sâmbătă, 18 aprilie 2015

În „ţurul” gol

Urlă taragoata, curge berea, ţiuie strident în urechi doinele de jale. Mare jale. Marea cârpelniţă de pe şosele s-a încheiat, oamenii stau cuminţi pe la casele lor. Cu botul pe labe, visând lăptic dulce. Octogenari, cupluri de aur, mai crapă o ţeavă, mai crapă un zor de zi. Curge apa pe Târnave în sus şi-n jos, suntem tot mai stingheri. Stăm în ţurul gol şi aşteptăm...

Milu OLTEAN
Mi-aş fi dorit să fie altfel, să ne legăm mai bine unii de alţii şi împreună să prindem atâta drag de locurile astea, încât să urnim căruţa din loc. Că mi se pare că de aici pleacă totul. Omul sfinţeşte locul, omul cu drag de loc face minuni în bătătura lui. Iar dacă-s mai mulţi în bătătură, cărora inima din piept le bate şi pentru locul lor, atunci credeţi-mă: chiar se fac lucruri bune. Pentru toţi. Ca oraş, n-o ducem bine deloc, iar mărturie stau cifrele recensămintelor, care ne aşează în picaj. Suntem tot mai puţini şi mai bătrâni, iar vigoarea tinereţii nu-şi găseşte rădăcinile în pământul oraşului. Din nefericire, cei cu sângele proaspăt, ce se dezlipesc de pe băncile liceelor medieşene, nu-şi mai regăsesc sensul în oraşul copilăriei. Pleacă şi nu mai vin, că n-au la ce. Culmea e că până și cei care au rămas încep să nu-şi mai găsească rost. Parcă nici oraşul nu mai are sens şi n-o spun doar pentru că s-a închis cinematograful. S-a închis şi prin alte părţi, dar acolo s-au mai deschis şi altele. Aici au picat industrii, s-au demolat fabrici, s-au pus lacăte şi s-a aşternut praful şi pulberea. Numai că nu s-a mai pus nimic în loc. Cu studii superioare e aproape imposibil să-ţi găseşti de treabă în oraş, nici cu studii medii şi fără studii nu-i de ici de colo. Oraşul se vrea el, săracul, creativ şi artist în pliante, dar e un biet copil de mingi prins cu gâtul într-un fileu prea des ţesut şi în care se zbate ca un pui de găină. Pe de altă parte, cetatea se visează frumoasă şi sexoasă, atrăgătoare de turişti numai buni de muls de euroi şi dolărei, dar realitatea ne-o arată ca pe-o mândră despletită şi murdară, cu picioarele goale şi cu noroi între degete. Şi cine să placă o biată fată, care îşi pierde farmecul tinereţii, care vorbeşte dezlânat şi are zâmbetul plin de carii? Deja ne îndepărtăm mult de alţii, pierdem trenuri şi creştem enorm hăul care ne separă de alte locuri care îndrăznesc să viseze şi să adune oamenii la un loc, pentru a pune cu toţii umărul la treabă. E mare lucru să-i faci pe oameni să fie mândri de locul lor, poate asta e cheia succesului. Dar cum să-i faci? Oraşul suntem noi. Suntem tot mai bătrâni, e o realitate care se vede pe străzi, în autobuze, la piaţă, la premierile anuale de octogenari şi distinse cupluri care ating vârsta de aur în doi. Iar bătrâneţea tinde să devină o stare de fapt, care se scurge alene din case pe străzi, prin parcuri, prin magazine, prin toate colţurile urbei. Dacă bătrâneţea ar fi un rezervor care să alimenteze energia locului şi să le dea un imbold celor tineri să-şi facă o viaţă aici, chiar n-ar fi rău. Dar nu-i aşa. Trec trenurile prin gara noastră şi stăm cu ochii pierduţi, privindu-le. Aşa am sentimentul şi cred că nu-s singurul. Urlă taragoata, stăm mult prea mult. Îmbătrânim şi nu clădim nimic. Stăm în „ţurul” gol şi aşteptăm. Cai verzi pe pereţi.