duminică, 11 ianuarie 2015

Actualitatea Evangheliei | Duminica după Botezul Domnului, Matei 4, 12-17 » „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“

Trecut-au sărbătorile. Se-aude încă în cupola de cer a Ţării glasul de colind pe care ne urcă Neamul spre Altarul cel nevăzut al Împărăţiei. A fost Naşterea. A fost Tăierea Împrejur. Acum e Botezul cel teofanic, arătându-ni-L pe Hristos, în Duhul Sfânt, Fiu iubit, întru Care Tatăl a binevoit.


Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA

De azi putem spune că au trecut sărbătorile, dar Sărbătoarea ne stă mereu înainte. Căci ce altceva este Biserica, dacă nu o trecere din sărbătoare în sărbătoare, din slava unei sărbători în slava altei sărbători, până în ziua în care ne este dat să ne împărtăşim „mai cu adevărat“ de slava cea veşnică? Cu aspra condiţie ca din Sărbătoare să nu facem sărbătorire, diminuând bucuria slujirii lui Dumnezeu cu slujirea pântecului sau a altor patimi, atât de exacerbate de conştiinţa modernă a sărbătorii.
Nouă să nu ne fie altfel a ne lăuda decât în plinirea purtării cu creştinească demnitate – cu duh şi smerenie – a crucii de har şi de lumină ce ne este Sărbătoarea cu Hristos.


Poarta de har

Îndată dar după pragul acesta, aşa-zis, al sărbătorilor, Sfinţii care au alcătuit ritmul liturgic al Bisericii au rânduit o Duminică pe care o numim „de după Botezul Domnului“ (deşi toate duminicile pe care le prăznuim sunt „după Bobotează“, poarta de har ce-L face pe Hristos văzut lumii). Am putea-o numi, ţinând în inimă cântarea Bisericii, Duminica din zorii luminoşi ai Paştelui, căci zice corul Bobotezei: „Lui Adam, celui ce orbise în Eden, i s-a arătat soarele în Betleem şi i-a deschis ochii, spălându-i pe ei în apele Iordanului. Şi celui înnegrit şi întunecat i-a răsărit lumina cea neapusă: nu-i va mai fi lui noapte mai mult, ci pururea ziuă. Ca nişte zori de zi spre dimineaţă S-a născut pentru el, căci în după-amiază S-a ascuns, precum se scrie. Aflat-a Răsăritul de soare, care l-a ridicat pe el, cel ce a căzut către seară; s-a scuturat de întuneric şi a ajuns la Lumina Care S-a arătat şi a luminat toate“ (Icosul Praznicului Bobotezei, Sfântul Ioan, în 7 ianuarie). Orbitul din Eden, omul cel dintâi, se vădeşte a fi aşadar restaurat în Hristos, prin Duhul cel Sfânt. Iar Boboteaza marca „zorii“ acestei aşezări întru lumină.

„...după Botezul Domnului“

Duminica aceasta, având ca Evanghelie Evanghelia de la Matei (4, 12-17), este prefaţată de sâmbăta zisă „după Botezul Domnului“ (Matei 4, 1-11); şi în acest din urmă context – al ispitirii Domnului de către diavol în pustie, după postirea cea de patruzeci de zile – trebuie citită această „ieşire la propovăduire“ a Domnului nostru Iisus Hristos. Lui I s-a dat dintâi biruinţa asupra trupului, cărnii şi sângelui şi asupra duşmanului celui înfricoşător, care este diavolul, tatăl minciunii şi al ispitirii, pentru ca mai apoi să continue glasul lui Ioan, întemniţatul şi ucisul pentru Adevăr. Ioan, cel căruia i se potrivesc cu prisosinţă cuvintele cântării liturgice: „De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu cutremur s-a întors, şi slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi…“ (condacul Sfântului Ioan) – această „tragere înapoi“ de teamă şi smerire fiind definitorie în contextul mântuirii noastre – nu uită nici o clipă să amintească-n toate ale sale că el scade pentru ca El, Hristosul Slavei, să crească (Ioan 3, 30).

Pecetea proorocilor

Pe măsură ce Sfântul Ioan, propovăduitorul venirii Mirelui celui Care ridică păcatele lumii, se-ascunde vederii (nu doar la figurat) Hristos creşte vederii noastre. Când Ioan este dus în temniţă (Mt 4, 12; Mc 1, 16; Lc 5, 11) este momentul pe care Domnul îl alege să-i ducă mai departe propovăduirea. Pecetea proorocilor, care mijloceşte Legea Veche şi Legea Nouă, Ioan Botezătorul, asemeni unui luceafăr de dimineaţă, vesteşte sosirea Soarelui Hristos. Iar Hristos-Domnul preia cuvântul omenesc de-acolo de unde se oprise îngereasca propovăduire a Botezătorului. 

Mesajul de veacuri

Cuvântul dintâi, cuvântul de ordine al Legii celei Noi se-adaugă Legii celei Vechi în chip firesc, desăvârşind-o. Acest „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Mt 4, 17) era, dacă vreţi, trecerea în plan personal, în planul fiecărei persoane în parte, a mesajului general, pe care, de veacuri, Dumnezeul lui Avraam şi Moise, Dumnezeul Cel viu al Patriarhilor şi al Profeţilor îl lansase, cerând lui Israel întoarcerea (acel Shema, Israel!, Ascultă, Israele!, care preceda orice cuvânt al proorocilor către neamul cel ales). O „întoarcere“ către chipul slavei lui Dumnezeu, care subzista în Adamul cel vechi şi pe care Adamul cel Nou – Hristos Domnul –, curăţindu-l de zgura păcatului ce făcuse crustă din apropierea de focul iadului şi al morţii, avea să-l izbăvească prin faptele Sale cele mântuitoare, începând cu Naşterea Sa şi culminând cu Învierea cea din morţi, Botezul Său la Iordan fiind – cum am mai spus – poarta de har prin care Domnul Iisus S-a făcut, mai luminat, vedere lumii întregi. 

„...pe toţi, în ape ne-ai înnoit“

Căci Botezul Domnului nu este indiferent mântuirii noastre, după cum teologia cântată a Stihirilor Praznicului ni se arată: „Cum Te vom cinsti, Hristoase, noi, robii Tăi, pe Tine, Stăpânul, după vrednicie? Că pe noi, pe toţi, în ape ne-ai înnoit“. Sau: „Lumina cea adevărată S-a arătat şi luminare tuturor Se dăruieşte. Se botează cu noi Hristos, Cel Ce este mai presus de toată curăţia. Pune sfinţenie în apă şi curăţire sufletelor se face aceasta. Pământesc lucru este ceea ce se vede şi mai presus de ceruri ceea ce se înţelege; prin baie este mântuirea, prin apă Duhul şi prin afundare se face suirea noastră la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, slavă Ţie!“. Iar mai apoi: „Cel Ce îmbracă cerul cu nori Se îmbracă astăzi cu repejunile Iordanului şi Se curăţeşte cu a mea curăţie Cel Ce ridică păcatele lumii“ (Stihirile Praznicului Botezului, glas 1).


Cheia tâlcuirii

Aici stă cheia tâlcuirii – fie şi măcar în parte – a lucrului pocăinţei celei ce se cere de la noi şi, odinioară, de la cei ce-l ascultau pe Sfântul Ioan şi-apoi pe Hristos-Domnul, în pocăinţa cea după chipul lui Hristos, aceea pe care o dă spre „rumegare“ duhovnicească în Duminica aceasta Apostolul pe care-l citim la Sfânta Liturghie. Căci zice Sfântul Apostol Pavel Efesenilor: „Dar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, robit-a robia şi daruri datu-le-a oamenilor». Iar aceea că S-a suit ce înseamnă decât că El mai întâi S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât El este şi Cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul.

Unitatea credinţei

Şi El i-a dat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea templului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 7-13). Toată această creştere n-are alt scop şi altă râvnă decât creşterea întru El, Hristos Domnul, „Care este şi Capul“ (Efeseni 4, 15), iar împlinirea nu poate veni decât printr-o autentică „viaţă în Hristos“, aşa cum o defineşte Sfântul Nicolae Cabasila, iar după el, teologia neo-patristică. Se arată dar ca veridică asumarea pocăinţei ca fiind trăirea întru „iubire, după adevăr“ (Efeseni 4, 15), fundamentele care dau viaţă comunităţii, care este Biserica. Biserica pe care Sfântul Ioan de Kronstadt (în «Spicul viu») o arată ca fiind „adunarea celor care cred în Tine, Doamne, fără făţărnicie“. 

Ecou de duh

Iată cum Domnul, luând parcă vorba din buzele lui Ioan, arată dintru început că întoarcerea spre El, „Calea, Adevărul şi Viaţa“, este fundamentul desăvârşirii, umplerii de harul Împărăţiei, care toate le ţine. Iar dintâi în pocăinţă, El, Dumnezeul Cel Viu, făcutu-S-a icoană, Cel Care „a sfinţit apele Iordanului, botezându-Se, sub palma slugii plecându-Se“, „tămăduind patimile lumii“ (Stihirile Înaintemergătorului, glas 1, Utrenia din 7 ianuarie).
Şi, ca un ecou de duh, cântarea liturgică, mereu şi mereu aduce aminte – nu ca să nu uităm, ci pentru a trăi mereu astfel – că prăznuirea Stăpânului se face cu binecuvântat amestec de praznic, îngerii cu oamenii adunându-se, Biserică luptătoare şi Biserică triumfătoare, într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Biserica pocăinţei. Biserica slujitoare. Ortodoxia cea plină de dar.