Mereu frapantă, Evanghelia care urmează, a Duminicii de după Înălţarea Sfintei Cruci, pare un otpust deplin al Postului Înălţării Sfintei Cruci - Postul Crucii (pe care cei bătrâni îl ţineau mereu între 1 şi 14 septembrie). Dacă în Duminica trecută am vorbit mai mult despre Crucea lui Hristos, cea înălţată peste lume, astăzi trebuie să înţelegem împreună cel puţin conţinutul a doi din cei trei termeni de mântuire pe care perioada aceasta ni i-a revelat cu pregnanţă: Înviere - Biserică - Sfânta Cruce. Altfel spus, care-i conţinutul acestor lucruri, pentru că, de obicei, ca ortodocşi, suntem mereu taxaţi drept formalişti, ba, uneori, chiar dintre noi sunt destui care cred că rămânem prea ades la coaja lucrurilor şi nu mergem mai adânc în conţinuturi.
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Iată de ce, de data acesta, aş vrea - în cuvintele unor oameni care-au luat foarte în serios aşezarea vieţii lor sub idealul lui Hristos şi al Crucii Sale - să medităm împreună la conţinutul a doi termeni: Biserică şi Cruce, pentru a şti, de acum, care-i miezul închinării noastre.
Sfânta Maică Biserica
Dintâi să ascultăm cuvântul Sfântului Epictet Preotul, cel care, pentru aducerea lui Astion la dreapta credinţă, foloseşte imagini care astăzi, nouă, care-am murdărit prea ades cuvintele, ne sunt cu greu de egalat. După ce-i explicase tânărului despre înfierea în Tatăl, Epictet descrie astfel Biserica: „Dar şi mama noastră este alta, fiule. Nu este aceasta care se vede, ci cealaltă, care este nemuritoare: cea întru veşnicie logodită cu Mântuitorul nostru şi împodobită prin Îngeri, vestită prin Prooroci, slăvită prin Apostoli, înălţată prin Mucenici şi Mărturisitori, cântată în Hristos şi prin Hristos în cununie cerească şi al Cărui pat este Crucea Golgotei“, cum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur şi Canonul Înălţării Sf. Cruci, aceea este aceasta pe care oamenii o numesc Sfânta Maică Biserica.
Adevărata ta mamă
Glasul ei este ca de turturea, pe buzele ei picură arome, adică învăţătura Apostolilor. Ochii ei sunt două lumini ale cerului, dinţii ei sunt curaţi, asemenea trupului ce iese din baie. Acest înţeles tainic îl au cele douăzeci şi patru de cărţi într-o preasfântă închipuire. Din mâinile ei picură smirnă, ceea ce înseamnă dreptate şi credinţă adevărată. Cele zece degete ale ei cuprind puterea şi legământul celor Zece Porunci. Iar sânii ei sunt cele două Testamente, bineînţeles, legea lui Moise şi harul Evangheliei. Picioarele ei sunt asemeni metalelor preţioase, pântecele ei şi cele lăuntrice mărturisesc izvorul preasfântului Botez şi renaşterea tuturor neamurilor. Vino, aşadar, preaiubitul meu fiu, şi te hrăneşte de la sânul acestei mame, care este cea cu adevărat mama ta. Primeşte-i sfaturile, respinge cele ce sunt din lumea aceasta, ca să te poţi bucura de cele pe care a făgăduit Dumnezeu că le va da fiilor Săi în viaţa viitoare.
Cununi ale Bisericii
Dar ascultă-L şi pe Tatăl nostru Cel adevărat, Care zice: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi vino în acel pământ pe care ţi-l voi arăta, adică în pământul celor vii şi în ţinutul Sfinţilor; în pământul unde curge lapte şi miere, adică în învăţăturile Profeţilor şi ale Apostolilor. Şi când vei fi îndeplinit toate cele ce ţi s-au poruncit, atunci îţi va încredinţa avuţiile Raiului, îţi va dezvălui Tainele cereşti, îţi va dărui mărirea împărăţiei cerurilor, îţi va arăta nemăsurata bucurie a Apostolilor, cântecele Martirilor, precum şi mulţimea Îngerilor şi Arhanghelilor. Şi, după acestea toate, te va primi în har, ca fiu şi frate al Său“.
Roada deplină a acestor cuvinte, care-au rodit în tânărul Astion sunt clipele măreţe ale martiriului, care a făcut din cei doi Sfinţi Mărturisitori cununi ale Bisericii acesteia mărite prin patima şi moartea lor.
Lepădare de sine
Ani mai târziu, Sfântul Grigorie Palama dă „conţinut“ în cuvânt şi faptă Crucii, făcându-ne să înţelegem deplin care-i lucrarea harului lui Hristos. Comentând chiar cuvintele Evangheliei de astăzi, el zice: „Cheamă şi mulţimea împreună cu ucenicii şi le spune şi le porunceşte aceste mari şi mai presus de fire griji (să se lepede de sine...), nu după oameni, ci după Dumnezeu, ca să arate că nu cere aceste strădanii doar de la ucenicii Săi cei aleşi, ci de la fiecare om care crede în El. A urma lui Hristos înseamnă a trăi după Evanghelia Lui, arătând toată virtutea şi buna-credinţă. Să se lepede de sine cel ce vrea să urmeze Lui, să-şi ia crucea înseamnă să nu-şi cruţe, să nu-şi regrete sinea lui, iar dacă vremea o cere, să fie gata ca pentru virtute şi pentru adevărul dumnezeieştilor învăţături să primească şi moartea.
În primele rânduri
Acest fapt, ca să se lepede cineva de sine şi să fie dat la necinste şi chiar la moarte, cu toate că este ceva deosebit şi cu totul mai presus de fire, nu este lipsit de înţeles. Căci şi împăraţii cei pământeşti n-ar accepta vreodată, când se duc la luptă, să fie însoţiţi de unii care nu sunt gata să moară pentru ei. Este, oare, de mirare că Împăratul cerurilor, Care pe pământ S-a arătat după a Lui făgăduinţă, caută să aibă astfel de următori, spre a întâmpina duşmanul comun al neamului omenesc? Dar împăraţii cei pământeşti nu pot face vii pe cei care au murit în luptă şi nici nu pot răsplăti cu ceva mai deosebit pe cei care s-au distins mai mult, căci ce ar putea lua vreunul din ei, câtă vreme nu mai trăieşte? Chiar şi pentru aceştia, dacă au murit pentru cei credincioşi, nădejdea este la Domnul şi aşa Domnul va dărui viaţă veşnică celor care, în urma Lui, s-au situat în primele rânduri“.
Înălţare prin smerenie
Iar conţinutul Crucii se vădeşte prin cuvintele alese ale aceleiaşi omilii: „Căci astfel este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu: a birui prin suferinţă, a te înălţa prin smerenie, a te îmbogăţi prin sărăcie. Şi nu numai cuvântul Crucii şi taina ei, ci şi chipul ei este vrednic de închinat şi dumnezeiesc, căci este pecete sfântă, cinstită şi mântuitoare, este săvârşitoarea şi sfinţitoarea bunurilor mai presus de fire şi negrăite lucrate de Dumnezeu în neamul omenesc, este surpare a blestemului şi a osândei, desfiinţare a morţii şi a stricăciunii, aducătoarea binecuvântării şi a vieţii celei veşnice, lemn mântuitor, sceptru împărătesc, biruinţă dumnezeiască împotriva văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, chiar dacă susţinătorii ereticilor fără de minte sunt nemulţumiţi de aceasta, ca unii care nu au reuşit să împlinească dorinţa apostolică, aceea de a înţelege cu toţi Sfinţii care este lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea acestei taine.
Taina
Căci Crucea Domnului exprimă toată iconomia arătării Lui în trup şi cuprinde toată taina care este din aceasta şi se întinde spre toate laturile, cele de sus, cele de jos, cele de jur-împrejur, cele de mijloc. Punându-le acestora în faţă un astfel de motiv, ar fi trebuit şi ei, dacă ar fi avut socoteală dreaptă, să se închine Crucii cu noi, fiind înfricoşaţi de semnul Împăratului slavei, semn pe care Domnul Însuşi îl numeşte clar înălţime şi slavă a Sa când urma să urce pe Cruce, iar arătarea Lui se prevesteşte la a Doua Venire, că va veni acest semn al Fiului Omului cu putere şi slavă multă (Matei 24, 30).
În Cruce şi prin Cruce
Dar zic ei, întrucât pe el a murit Hristos răstignit, nu suportăm să privim la chipul şi la lemnul pe care a fost omorât. Dar zapisul care era împotriva noastră a fost scris prin neascultarea noastră faţă de lemnul oprit, prin întinderea mâinii strămoşului. În ce a fost, oare, pironit şi cum a fugit din mijlocul nostru şi s-a făcut nevăzut, ca să revenim iarăşi la binecuvântarea cea de la Dumnezeu? Cu ce, oare, a îndepărtat Hristos şi a scos afară de tot începătoriile şi puterile duhurilor răutăţii, care au intrat în firea noastră prin lemnul neascultării şi le-a ruşinat victorios, aşa încât noi să dobândim libertatea? În ce, oare, s-a surpat zidul din mijloc şi a fost desfiinţată şi distrusă duşmănia noastră cu Dumnezeu şi prin mijlocirea cui ne-am împăcat cu Dumnezeu şi am învăţat pacea spre El? Nu, oare, în Cruce şi prin Cruce?“ (Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt la Cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce, trad. Diac. Eugen Moraru, ST 3-4, iulie-dec. 1999).
Sporire duhovnicească
Iată dar în conţinut ceea ce ne cere Hristos, în nădejdea sporirii noastre duhovniceşti. Căci a pierde viaţa „pentru Hristos şi pentru Evanghelie“ este mai mult decât a ne îndreptăţi mereu, spunând că toate micile suferinţe, şicanele suportate, nedesăvârşirile celorlalţi sunt „poartă de rai“. Se cere ceva mai mult, pentru ca „marca“ lui Hristos să sigileze eforturile noastre.
